Urme pe zapada

- Va spun eu, incepu melcul Misa, in cateva zile va ninge si ne putem juca cu zapada! Credeti-ma!
- Ce bine, ne e dor de zapada, se bucurara pisicile de langa bloc.
S-au bucurat si melcii, prietenii lui Misa, precum si porumbeii din gradina, preocupati intotdeauna de ciugulitul de firmituri de paine. Auzind cuvantul „zapada” catelul se sperie si o lua la fuga spre prima masina. Desi era un caine destul de mare, reusi se se strecoare sub ea si schelalai „mi-e frica de zapada, mi-e frica de zapada!”
- Cum sa-i fie cuiva frica de zapada, se mira Misa, zapada e pufoasa si frumoasa si alba si iti vine sa te tavalesti in ea. Hei, catelule, iesi de sub masina sa iti explic mai bine despre ce e vorba.
Si catelul iesi cu coada intre picioare rusinat si speriat in acelasi timp.
- Misa isi deschise cartea, din care le citise prietenilor lui de atatea ori, la pagina despre zapada. Se sui pe piatra din mijlocul gradinii, si incepu sa povesteasca, asa cum ii placea lui sa faca in fiecare zi.
- Sa va explic ce sunt fulgii. Fulgii seamana cu o steluta si sunt facuti din picaturi de apa inghetata. Daca se aduna multe, multe stelute de gheata una langa alta se formeaza zapada.
- Zapada! Zapada! Mi-e frica de zapada! Tipa catelul si fugi din nou, ascunzandu-se sub aceeasi masina.
- Ei, asta-i buna, se incruntara cu totii, ce e cu tine catelule? Misa ne povestea asa de frumos si tu tipi si fugi si zici in continuu ca iti e frica. Cum sa-ti fie frica de zapada?
- Paaaiii, zise catelul cu o voce tremurata, nu deee zappaddaaa mi-eee friccaaa, ci de vrajitoarrrea ceea rrreea. Si se baga la loc sub masina.
Auzind ca e vorba de o vrajitoare, pisicile s-au ascuns prin scarile blocurilor, melcii au intrat in cochiliile. Chiar si lui Misa i se facu frica, insa nu se putea da jos prea usor de pe pietroiul unde era cocotat, asa ca a trebuit sa ramana acolo. Incercand sa-si tina echilibrul scapa cartea pe jos, chiar in capul unui alt melc, cu care era bun prieten.
- M-a pocnit vrajitoarea in cap! Sa fugim! Striga melcul si toti porumbeii si-au luat zborul. Melcii s-au tarat sau s-au rostogolit cat mai departe de gradina.
In noaptea aceea nimeni nu a dormit acasa. Catelul si-a gasit un alt bloc in fata caruia sa doarma. Dintre toti doar Misa si-a luat inima in dinti si a dormit acasa, insa nu a putut inchide ochii aproape deloc, a citit toata noaptea ca sa nu-i fie urat si sa se sperie.
Cu putin inainte sa se lumineze a inceput sa ninga cu fulgi mari si frumosi, care pana dimineata au facut ca tot cartierul sa fie alb. Copacii pareau pictati, iarba si frunzele cazute nu se mai vedeau deloc. Misa se trezi si nu-i veni sa creada ce frumos e, totul era stralucitor. Se bucura atat de mult, insa imediat si-a adus aminte ca era singur, toti prietenii lui erau plecati. Isi lua inima in dinti si pleca in cautarea lor. Pe rand i-a gasit pe toti, pe melci, pe pisici, pe porumbei si chiar si pe catel.
Acesta se lasa greu convins sa mearga acasa, doar dupa ce Misa i-a amintit ca lasase un os neros langa copacul din gradina. Insa pe drum s-a razgandit.
- Siggguurrr ne gasseesste vrajitttoarea si ne manaaanca! Se impotrivi catelul. Trei pisici au incercat sa-l impinga de la spate ca sa porneasca din loc, insa tot nu au reusit.
- Nu e nici o vrajitoare, nu va fie frica, de acolo vin eu, incerca Misa sa-i linisteasca.
Insa promisiunea lui Misa nu ii ajuta deloc. Exact cum povestise catelul, pe zapada se vedeau niste dungi serpuite inspaimantatoare. Catelul le vazuse si iarna trecuta si de aceea ii era atat de frica. Era convins ca o vrajitoare face urmele in zapada cu un baston mare, de care are nevoie sa se sprijine pentru a duce in spate un morman de obraznicii si rautati.
Misa a inceput sa rada in hohote, sa intre in cochilie si sa se tavaleasca prin zapada de ras.
- Catelule, zise Misa, ce vrajitoare visezi tu ca exista aici la noi? Acelea sunt urmele lasate in zapada de catre saniile copiilor. Hai cu mine si o sa vezi! Se speriasera degeaba si melcul Misa, intelept ca intotdeauna, le-a explicat cum raman urme pe zapada, pentru ca zapada este pufoasa si se apasa sub greutatea talpilor saniei. S-au inghesuit cu totii langa masina catelului se se uite mai bine inspre strada. Intr-adevar, acolo erau deja cativa copii cu saniile si in urma lor ramaneau dungi de baston de vrajitoare. Si pisicile, melcii si porumbeii au izbucnit in ras.
Chiar si catelul a inteles si si-a dat seama ca nu ar fi trebuit sa-i fie frica.
- O sa ies de aici imediat, minti el inrosindu-se, doar astept sa vina primavara! Vrajitoarelor nu le place caldura. Iar prietenii lui l-au lasat sub masina, fiind convinsi ca va iesi imediat cum simte mirosul unei bucati de friptura.

Vis de iarna

Ariciul isi desfacu aripile si zbura din gradina pana sus, in inaltul cerului. Pe masura ce urca vedea fulgii cum cad pe pamant si trecea printre nori pufosi, albi, plini de zapada.
- Au! Zise ariciul, izbindu-se de ceva tare. Ce putea fi tare intre acei nori pufosi? Nu se opri, zbura mai departe, cu gandul sa vada de sus tot orasul, locul lui de joaca unde se intalnea cu celelalte animale si cu copiii. Mai ales cu copiii, pe care ii iubea si la care ii placea sa se uite in fiecare zi din tufisul in care se ascundea, in spatele bancii de langa balansoare.
- Au! Zise din nou ariciul, frecandu-si de zor un cucui care ii apruse deja in frunte. Ce e oare aici? Si spre mirarea lui vazu pe norul de deasupra lui un caine mare si latos care dormea. Tinea intre labe un os mare si gros si bietul aricel se izbise cu fruntea de el.
Catelul se trezi somnoros si zise:
- Zboara de aici ariciule, lasa-ma in pace, in cuibul meu pufos.
- Cuib, se mira aricul? Caine in cuib? Cum vine asta? Si mai ales de ce numeste cainele ala norul pufos in care dormea „cuib”?
Ariciul nu stia ce sa zica, si se hotari sa-l lase pe caine in pace sa doarma si zbura mai departe.
Fulgii de zapada ii se asezau pe aripi si pe tepi si pe nas si vedea totul imbracat in alb. Auzi un zgomot si se opri. Si bine facu pentru ca prin fata lui trecu chiar in momentul acela un stol mare de cocori. Aveau toti fulare si caciuli si sosete de lana.
- Ariciule, zise un cocor mai grasan si imbracat cu salopeta rosie, peste care isi pusese si un pulover cu dungi. Aici sus e foarte frig, o sa-ti inghete tepii. Orice pasare stie asta, tu cum de nu stii?
- Eu nu sunt pasare, a vrut sa zica ariciul, insa vantul il purta mai departe, si mai sus, acolo de unde parcul in care locuia familia lui parea cat o palma, cat o frunza, cat un biscuite cu ciocolata. Lui nu ii era frig si zapada stralucitoare il facea sa se simta ca o steluta din bradul de Craciun in lumina artificiilor. Fulgii care se desprindeau de pe tepii lui formau o dara luminoasa, lasand senzatia ca pe cer se vede o stea cazatoare.
- Sa ne punem o dorinta, au zis cativa copii in cor, in seara asta e ploaie de stele.
- Nu e ploaie, uite e doar o singura stea, spuse unul dintre ei, si pana sa termine propozitia, au vazut un arici cu tepii albi zburand direct spre ei.
- E o steluta?
- E un arici polar?
- Nu, e un spiridus cu tepi, trimis de Mos Craciun sa afle ce cadouri vrem sa primim sub brad.
- Aaaa, pai eu as vrea o macara care sa incarce materiale intr-un tren de marfa.
- Eu as vrea o casuta de papusi cu perdelute galbene la geamuri si cu acoperis rosu.
- Eu as vrea o carte despre animale salbatice.
- Eu as vrea...
Insa ultima dorinta nu se mai auzi clar, ci undeva departe, si in locul dorintei se auzi vocea mamicii arici:
- Hai puiule, ai adormit in timp ce citeai, hai la culcare. Si il lua pe puiul de arici in brate si il duse in pat, il inveli si-l pupa de noapte buna.
In urma lor, pe covor, a ramas deschisa o carte cu imagini mari, frumos colorate, in care se vedea un spiridus zburand printre nori plini de zapada, incercand sa afle pentru Mos Craciun ce isi doresc copiii, pentru ca bradul din acest an sa fie cat mai incarcat de cadouri, surprize si bucurii.