Urme pe zapada

- Va spun eu, incepu melcul Misa, in cateva zile va ninge si ne putem juca cu zapada! Credeti-ma!
- Ce bine, ne e dor de zapada, se bucurara pisicile de langa bloc.
S-au bucurat si melcii, prietenii lui Misa, precum si porumbeii din gradina, preocupati intotdeauna de ciugulitul de firmituri de paine. Auzind cuvantul „zapada” catelul se sperie si o lua la fuga spre prima masina. Desi era un caine destul de mare, reusi se se strecoare sub ea si schelalai „mi-e frica de zapada, mi-e frica de zapada!”
- Cum sa-i fie cuiva frica de zapada, se mira Misa, zapada e pufoasa si frumoasa si alba si iti vine sa te tavalesti in ea. Hei, catelule, iesi de sub masina sa iti explic mai bine despre ce e vorba.
Si catelul iesi cu coada intre picioare rusinat si speriat in acelasi timp.
- Misa isi deschise cartea, din care le citise prietenilor lui de atatea ori, la pagina despre zapada. Se sui pe piatra din mijlocul gradinii, si incepu sa povesteasca, asa cum ii placea lui sa faca in fiecare zi.
- Sa va explic ce sunt fulgii. Fulgii seamana cu o steluta si sunt facuti din picaturi de apa inghetata. Daca se aduna multe, multe stelute de gheata una langa alta se formeaza zapada.
- Zapada! Zapada! Mi-e frica de zapada! Tipa catelul si fugi din nou, ascunzandu-se sub aceeasi masina.
- Ei, asta-i buna, se incruntara cu totii, ce e cu tine catelule? Misa ne povestea asa de frumos si tu tipi si fugi si zici in continuu ca iti e frica. Cum sa-ti fie frica de zapada?
- Paaaiii, zise catelul cu o voce tremurata, nu deee zappaddaaa mi-eee friccaaa, ci de vrajitoarrrea ceea rrreea. Si se baga la loc sub masina.
Auzind ca e vorba de o vrajitoare, pisicile s-au ascuns prin scarile blocurilor, melcii au intrat in cochiliile. Chiar si lui Misa i se facu frica, insa nu se putea da jos prea usor de pe pietroiul unde era cocotat, asa ca a trebuit sa ramana acolo. Incercand sa-si tina echilibrul scapa cartea pe jos, chiar in capul unui alt melc, cu care era bun prieten.
- M-a pocnit vrajitoarea in cap! Sa fugim! Striga melcul si toti porumbeii si-au luat zborul. Melcii s-au tarat sau s-au rostogolit cat mai departe de gradina.
In noaptea aceea nimeni nu a dormit acasa. Catelul si-a gasit un alt bloc in fata caruia sa doarma. Dintre toti doar Misa si-a luat inima in dinti si a dormit acasa, insa nu a putut inchide ochii aproape deloc, a citit toata noaptea ca sa nu-i fie urat si sa se sperie.
Cu putin inainte sa se lumineze a inceput sa ninga cu fulgi mari si frumosi, care pana dimineata au facut ca tot cartierul sa fie alb. Copacii pareau pictati, iarba si frunzele cazute nu se mai vedeau deloc. Misa se trezi si nu-i veni sa creada ce frumos e, totul era stralucitor. Se bucura atat de mult, insa imediat si-a adus aminte ca era singur, toti prietenii lui erau plecati. Isi lua inima in dinti si pleca in cautarea lor. Pe rand i-a gasit pe toti, pe melci, pe pisici, pe porumbei si chiar si pe catel.
Acesta se lasa greu convins sa mearga acasa, doar dupa ce Misa i-a amintit ca lasase un os neros langa copacul din gradina. Insa pe drum s-a razgandit.
- Siggguurrr ne gasseesste vrajitttoarea si ne manaaanca! Se impotrivi catelul. Trei pisici au incercat sa-l impinga de la spate ca sa porneasca din loc, insa tot nu au reusit.
- Nu e nici o vrajitoare, nu va fie frica, de acolo vin eu, incerca Misa sa-i linisteasca.
Insa promisiunea lui Misa nu ii ajuta deloc. Exact cum povestise catelul, pe zapada se vedeau niste dungi serpuite inspaimantatoare. Catelul le vazuse si iarna trecuta si de aceea ii era atat de frica. Era convins ca o vrajitoare face urmele in zapada cu un baston mare, de care are nevoie sa se sprijine pentru a duce in spate un morman de obraznicii si rautati.
Misa a inceput sa rada in hohote, sa intre in cochilie si sa se tavaleasca prin zapada de ras.
- Catelule, zise Misa, ce vrajitoare visezi tu ca exista aici la noi? Acelea sunt urmele lasate in zapada de catre saniile copiilor. Hai cu mine si o sa vezi! Se speriasera degeaba si melcul Misa, intelept ca intotdeauna, le-a explicat cum raman urme pe zapada, pentru ca zapada este pufoasa si se apasa sub greutatea talpilor saniei. S-au inghesuit cu totii langa masina catelului se se uite mai bine inspre strada. Intr-adevar, acolo erau deja cativa copii cu saniile si in urma lor ramaneau dungi de baston de vrajitoare. Si pisicile, melcii si porumbeii au izbucnit in ras.
Chiar si catelul a inteles si si-a dat seama ca nu ar fi trebuit sa-i fie frica.
- O sa ies de aici imediat, minti el inrosindu-se, doar astept sa vina primavara! Vrajitoarelor nu le place caldura. Iar prietenii lui l-au lasat sub masina, fiind convinsi ca va iesi imediat cum simte mirosul unei bucati de friptura.

Vis de iarna

Ariciul isi desfacu aripile si zbura din gradina pana sus, in inaltul cerului. Pe masura ce urca vedea fulgii cum cad pe pamant si trecea printre nori pufosi, albi, plini de zapada.
- Au! Zise ariciul, izbindu-se de ceva tare. Ce putea fi tare intre acei nori pufosi? Nu se opri, zbura mai departe, cu gandul sa vada de sus tot orasul, locul lui de joaca unde se intalnea cu celelalte animale si cu copiii. Mai ales cu copiii, pe care ii iubea si la care ii placea sa se uite in fiecare zi din tufisul in care se ascundea, in spatele bancii de langa balansoare.
- Au! Zise din nou ariciul, frecandu-si de zor un cucui care ii apruse deja in frunte. Ce e oare aici? Si spre mirarea lui vazu pe norul de deasupra lui un caine mare si latos care dormea. Tinea intre labe un os mare si gros si bietul aricel se izbise cu fruntea de el.
Catelul se trezi somnoros si zise:
- Zboara de aici ariciule, lasa-ma in pace, in cuibul meu pufos.
- Cuib, se mira aricul? Caine in cuib? Cum vine asta? Si mai ales de ce numeste cainele ala norul pufos in care dormea „cuib”?
Ariciul nu stia ce sa zica, si se hotari sa-l lase pe caine in pace sa doarma si zbura mai departe.
Fulgii de zapada ii se asezau pe aripi si pe tepi si pe nas si vedea totul imbracat in alb. Auzi un zgomot si se opri. Si bine facu pentru ca prin fata lui trecu chiar in momentul acela un stol mare de cocori. Aveau toti fulare si caciuli si sosete de lana.
- Ariciule, zise un cocor mai grasan si imbracat cu salopeta rosie, peste care isi pusese si un pulover cu dungi. Aici sus e foarte frig, o sa-ti inghete tepii. Orice pasare stie asta, tu cum de nu stii?
- Eu nu sunt pasare, a vrut sa zica ariciul, insa vantul il purta mai departe, si mai sus, acolo de unde parcul in care locuia familia lui parea cat o palma, cat o frunza, cat un biscuite cu ciocolata. Lui nu ii era frig si zapada stralucitoare il facea sa se simta ca o steluta din bradul de Craciun in lumina artificiilor. Fulgii care se desprindeau de pe tepii lui formau o dara luminoasa, lasand senzatia ca pe cer se vede o stea cazatoare.
- Sa ne punem o dorinta, au zis cativa copii in cor, in seara asta e ploaie de stele.
- Nu e ploaie, uite e doar o singura stea, spuse unul dintre ei, si pana sa termine propozitia, au vazut un arici cu tepii albi zburand direct spre ei.
- E o steluta?
- E un arici polar?
- Nu, e un spiridus cu tepi, trimis de Mos Craciun sa afle ce cadouri vrem sa primim sub brad.
- Aaaa, pai eu as vrea o macara care sa incarce materiale intr-un tren de marfa.
- Eu as vrea o casuta de papusi cu perdelute galbene la geamuri si cu acoperis rosu.
- Eu as vrea o carte despre animale salbatice.
- Eu as vrea...
Insa ultima dorinta nu se mai auzi clar, ci undeva departe, si in locul dorintei se auzi vocea mamicii arici:
- Hai puiule, ai adormit in timp ce citeai, hai la culcare. Si il lua pe puiul de arici in brate si il duse in pat, il inveli si-l pupa de noapte buna.
In urma lor, pe covor, a ramas deschisa o carte cu imagini mari, frumos colorate, in care se vedea un spiridus zburand printre nori plini de zapada, incercand sa afle pentru Mos Craciun ce isi doresc copiii, pentru ca bradul din acest an sa fie cat mai incarcat de cadouri, surprize si bucurii.

O iarna calduroasa

„Am inghetat, mi-e frig” se plangea rama Pastaie si toate animalele din curte si-au astupat urechile.
„Iar incepe!” se stramba Pepene si guita nervos „pai normal ca ti-e frig daca esti asa de mic si pricajit. Pune mana si mananca, uite puii mei ce frumosi sunt” si arata catre cei opt purcelusi grasani si zambareti, care grohaiau de dupa o capita de paie.
Pastaie se supara, se incrunta si se ascunse sub o frunza. „Nu o sa mai vorbesc niciodata cu Pepene, e o rautate de purcel.” se gandi Pastaie. „Cum fac eu sa nu imi mai fie asa de frrriiig”. Incepura sa-i clatane dintii. „Mie nu imi place iarrrnaaa.”
Nu intelegea cum de Pepene, motanul Fular, dulaul Urzica pot fi atat de fericiti si pot alerga toata ziua pe frigul asta.
„A venit iarna” latra Urzica si fugea cat putea el de repede prin gradina. „In cateva zile ne tavalim prin zapada” tipa catelul si cu totii au ras fericiti.
Sub frunza intra un gandacel, care-i spuse lu Pastaie. „E timpul sa hibernam, nu te uita la blanosii astia, lor nu le e frig. Daca aveam blana sau lana si noi am fi fost veseli. Ce stiu ei...”
„Ce insemna sa hibernam?” intreba Pastaie, dar nu avu cu cine sa mai vorbeasca, gandacelul era deja departe. „Lana?” se intreba el mirat, cu voce tare.
La auzul acestui cuvant langa frunza lui Pastaie s-au strans 2 miei, unul alb si celalalt negru.
„Ne-ai chemat?” behaira ei.
„Nuuuu v-aaam chemaat” dardai de frig Pastaie. „Nu pooot voorrbi de frrriggg!” incerca el sa ii lamureasca.
„Pai de ce nu hibernezi?”intreba mielul negru. „Poate nu ii e somn”, il completa mielul alb. ”O fi dormit prea mult la pranz.”
„Cum sa nu ii fie somn, toata lumea stie ca ramele stau iarna sub pamant. E iarna.”
„Sub pamant, nu sub o frunza!”
„Suuubbb pamaaant? Ce sa cauuut euuu subbb pamaaant? Mie nu mi-a zis nimeeeni ca trebuie sa stau sub pamant, in intuneric. Nu vrreau...”
„Eu vrrreau sssa ma joc cu voooi, cu Pepene, sa-l trag de mustati pe Fuuularrr, sa invat sa ma dau pppe gheataaa.” Se chinui el sa vorbeasca.
Miei radeau tinandu-se de burta. Cine a mai vazut o rama care sa se joace pe gheata.
„Te pomenesti ca vrei patine” behai unul dinter miei.
„Nu, darrr ma gandeammm sa-mi fac o sssaniiie”.
Auzind atatea rasete, langa miei s-au strans si celelalte animale din curte.
„Eu zic sa-l lasam pe Pastaie sa viseze si noi sa ne jucam prinselea.” hamai Urzica, pregatindu-se sa se repeada pe urmele lui Fular.
„Prinselea!” strigara si ceilalti si au luat-o cu totii la fuga.
Pastaie a ramas singur sub frunza, trist, gandindu-se la ce-i spusese gandacelul, ca sa nu se ia dupa animalele cu blana, ele nu stiu ce e aia frig si iarna.
Dar deodata ii veni o idee. „O sa folosesc cuvantul magic” zise el si se scutura si porni repede spre mijlocul curtii, mai mai sa fie calcat pe coada de un pisoi.
Cand a ajuns in mijloc, si-a luat inima in dinti si a zis „Lana!” si imediat au venit langa el cei doi miei.
„Aaam nevoiiie de niste firrre din lannna voastra sa-miii faaac o hainuuuta de iarrna si o caciulaaa” si pana sa inteleaga mieii despre ce e vorba, Pastaie se repezi si le smulse cateva fire.
„Au!!!” se smiorcaira cei doi miei... Insa in cateva minute rama era bine imbracata si catarata in capul mielului negru. „Hai mielule” striga Pastaie „prinde-l pe Pepene”, „vezi ca ne ajunge Fular.” „Mars, Urzica, lasa-ne in pace!” nu se mai oprea el din vorbit, acum ca se incalzise.
S-au distrat toata dupa-amiaza, si de atunci in fiecare zi, pe gheata, prin zapada. Iar cand s-a facut primavara, Pastaie le-a povestit tuturor ca el nu a hibernat sub pamant ci s-a jucat, imbracat bine, cu caciula, fular si sosete. Iarna asta Pastaie a fost un blanos.

Inotand printre smiorcaieli

Oceanul parea diferit in aceasta dimineata. Un pestisor mirat si agitat se opri cand o vazu pe Bluela, balena, tipand cat putea ea de tare: „Ma strang pantofii! Ma strang pantofii!”.
Pestisorul nu intelegea nimic, balena nu avea pantofi si nici macar picioare in care sa-i puna. Balena se tranti botoasa pe fundul oceanului starnind un nor de nisip.
„Nu mai vad nimic! Nu mai vad nimic!” se auzi vocea unei meduze. Era chiar Vera, meduza verde, care incerca sa citeasca dintr-o carte, insa razele soarelui nu mai ajungeau la ea din cauza balenei. „Hei, balena uriasa” se infurie meduza ” da-te mai incolo, nu pot citi din cauza ta!”
Pestisorul incerca sa intervina, si sa-i spune meduzei ca daca se muta doar putin mai departe, ar fi putut citi, acolo razele soarelui se vedeau inca.
„Nu pot sa ma misc, ma strang pantofii!” mormai balena.
„Nu vreau sa plec de aici , aici e locul meu de citit” ii raspunse incruntata meduza.
Vazand ca nu poate sa le impace, pestisorul pleca mai departe. Se intreba oare ce se intampla astazi, de ce toata lumea e suparata, se smiorcaie si se vaicareste?
De dimineaza pestisorul inotase in apele putin adanci de langa mal. Incercand sa prinda un tantar, scosese capul deasupra apei si atunci vazuse o pisica alba, mare, grasa si lenesa trantita in iarba.
„Vreau bomboane! Vreau bomboane” miorlaia pisica fara sa faca nimic.
Pestisorului i se paru caraghios ce auzise, dar acum, dupa ce se intalnise si cu balena si cu meduza, nu stia ce sa mai zica.
„Trebuie sa merg la prietenul meu delfinul, el e intelept si stie tot se se intampla” se gandi pestisorul.
Insa chiar atunci trecu pe langa el cineva inotand repede, repede. Era nautilusul, cu carapacea lui ascutita. „Mi-a intrat plancton in ochi, mi-a intrat plancton in ochi!”
Nautilusul Elice se apropie de pestisor si se uita la el fix, cu ochii mari incercand-ul sa-l faca pe pestisor sa se uite cu atentie. „Vezi, am plancton in ochi!” repeta el si inota mai departe la fel de repede. Nici nu il auzi pe micul peste zicand „nu se vede nimic, nu vad nimic in ochii tai.”
Bietul pestisor era de-a dreptul ingrozit, nu intelegea ce se intapla in jurul lui.
„Mi s-au inversat petele! Mi s-au inversat petele” era orca Mura, care se tinea de obraji si facea tumbe prin apa. „Pestisorule, stii ca eu am pete albe pe obraji?” intreba orca. „Uite una in stanga si una in dreapta...”.
Pestisorul dadu emotionat din cap, ca da, asa e.
„Azi s-a intamplat ceva”, zise orca ingrijorata. „Pata din stanga s-a mutat in dreapta si cea din drepata in stanga” continua orca sa se planga.
„Dar mie mi se par la fel” incerca sa raspunda pestisorul dar vazand ca orca nu-l asculta dadu sa plece mai departe cand, deodata, se izbi nas in nas cu un rechin.
„Vai!” se sperie pestisorul, crezand ca rechinul o sa-l manance. Dar era rechinul Piscot, pretenul orcii, care nu manca pesti niciodata, era prieten cu toata lumea din ocean. Azi era foarte trist „ma dor dintii, ma dor dintii! Am vrut sa mananc ceva si nu am fost atent si am muscat dintr-o piatra!” se vaicari si Piscot.
Pestisorul inota mai departe, lasandu-i pe orca si rechin sa se planga unul altuia. Pana la casa delfinului nu mai era mult. Vazu ceva care se misca in nisipul de pe fundul oceanului.
„Unde-i canapeaua mea? Unde-i canapeaua mea?” se auzi imediat. Era pisica de mare, cu ochii mici si obositi. Incerca sa se culce, si nu gasea un loc unde sa stea.
„Pisico, incepu pestisorul „doar oamenii au canapele, nu si animalele din ocean.”
Pisica de mare se intrista. „Si eu cum dorm fara canapea sau fara pat, asa pe jos?” se smiorcai ea in continuare.
Dar nu termina bine de vorbit, ca de undeva de mai departe se auzi „Mi s-au incurcat tentaculele! Nu pot sa ma scarpin la ochi, mi s-au incurcat tentaculele”
Pestisorul o vazu pe caracatita Curcubea cum plangea si se tavalea si atunci se hotara sa nu mai stea deloc pe ganduri.
In cateva minute ajunse la delfin.
„Ce te aduce la mine pestisorule”, ii zambi delfinul, cel mai intelept animalut din intreg oceanul. Si pestisorul incepu sa-i povesteasca cum astazi nimeni nu se comporta normal si toti plangeau se vaicareau si se smiorcaiau fara vreun motiv. Si ii mai spuse ca si pe el il doare burtica si simte ceva, dar nu poate spune ce.
Delfinul rase cand auzi de pantofii balenei, canapeaua pisicii de mare, bomboanele pisicii, petele orcii si despre toti ceilalti.
„Vino cu mie si o sa intelegi” zise delfinul. Pestisorul isi tinu respiratia si scoase capul deasupra apei. Delfinul ii zise „Vezi, de aici se vad norii aceia negri si amentatori. Vine un uragan. Noi, animalutele, simtim ca vine ceva rau. Fiecare in felul lui, pe tine te doare burtica, pe nautilus ochii. Numai ca nu stim ce e si celelalte animalute nu au un loc asa bun ca mine de unde sa vada in largul oceanului, sa vada norii si sa inteleaga ca vine uraganul. Si de aceea plang, se smiorcaie si nimic nu le place. Noi insa trebuie sa-i prevenim ca ceva rau se apropie. Hai sa inotam si sa-i anuntam, sa le spunem sa stea cat mai aproape de fundul oceanului, acolo unde nu se simt valurile si unde nu se vad fulgerele si nu se aud tunetele.”
Dupa o noapte intreaga de furtuna, fulgere, tunete, valuri uriase, toate animalutele din ocean s-au trezit vesele si prietenoase. Meduza ii citea o poveste balenei, orca se mandrea cu petele ei frumos conturate, rechinul le arata tuturor dintii lui ascutiti, nautilusul si pisica de mare faceau concurs care vede mai departe.
Iar pestisorul se uita la ei si zambea fericit, gandindu-se ca intr-o zi va fi si el la fel de intelept ca delfinul, prietenul lui mai mare.

Prima toamna a ariciului

Astazi in parc, la locul de joaca pentru copii, s-au strans o multime de animalute, patru pui de veverite, doi catelusi, cateva vrabiute si chiar si o ratusca. Le placea in acel loc pentru ca aici veneau copiii, si copiilor le place sa se joace cu animalele. Asa ca in fiecare zi se juca cineva cu ele, le mangaiau sau le dadeau ceva bun de mancare.
Acum insa se intampla ceva neobisnuit. Cu totii il ascultau cu atentie pe un pui de arici care tipa cat il tineau puterile.
“Ajutor! Ajutor!”
“Linisteste-te ariciule, linisteste-te!” Incercau sa-l opreasca toti ceilalti. “Ce s-a intamplat?“
Insa ariciul nu se putea abtine din tipat si tropait.
„Stranuta si cad toate! Stranuta si cad toate! Au racit cu totii!”
„Cine stranuta? Ce cade?” macai ratusca mirata, in timp ce alerga dupa o rama prin iarba.
Dupa cateva minute ariciul s-a oprit si s-a asezat pe iarba. A inceput sa explice:
„Avem nevoie de un doctor. Toti copacii din padure au racit.”
„Cum adica au racit?”, intreba unul dintre catelusi. De unde stii, copacii nu vorbesc.”
„Daca inchideti ochii, veti auzi cum fiecare copac din padurea asta stranuta. E clar ca sunt cu totii raciti si trebuie sa-i ajutam. Sa chemam un doctor!”
Au inchis ochii si au incercat sa asculte in liniste. Doar ratusca tinea inca un ochi deschis, incercand sa nu piarda rama din priviri.
„Nu se aude nimic”, mormai un catel. “Sigur au racit?”
“Daca nu ma crezi”, zise ariciul, “uita-te cu atentie la copaci. O sa vedeti ca din cand in cand cad cateva frunze din copac. Atunci cand stranuta, le sar frunzele. Sunt bolnavi, trebuie sa-i ajutam.”
Cu totii au tacut. “Ai dreptate”, macai rata. „In curand se incalzeste si vor veni copiii in parc, la locul de joaca. Trebuie sa facem ceva, repede. Mergeti si chemati doctorul padurii, pe ciocanitoare.”
“Ciocanitoarea nu e acasa”, zise o vrabiuta. “E plecata la mare, cu bunicii.”
“Si ce facem? Ce facem? Incepu din nou aricelul sa se vaite”, izbucnind in plans.
Nimeni nu stia ce sa zica si mai ales ce sa faca.
Auzindu-si puiutul plangand, mama arici a iesit din vizuina in fuga.
A ascultat toata povestea in timp ce isi mangaia puiul pe tepii lui mici. A izbucnit in ras, uitandu-se la toate fetisoarele triste din jurul ei.
“Puilor”, incepu mama arici. “Nimeni nu e bolnav. Copacii nu stranuta. Voi sunteti mici si nu ati mai vazut asa ceva pana acum. Vine toamna”, completa ea. „Incep sa cada frunzele si sa fie frig.”
Cu totii au respirat usurati. Deci nu era nevoie de nici un doctor, asa era normal sa se intample, se terminase vara si venea toamna.
“Hai”, continua mama arici, “asteptati copiii si jucati-va, in cateva zile se va face frig si nici un copil nu va mai veni la locul de joaca, vom merge sa ne intalnim cu ei pe derdelus.”
In jumatate de ora ratusca manca biscuiti, vrabiutele fulgi de porumb, cateii erau smotociti si trasi de coada de catre copii, ariciul se juca de-a v-ati ascunselea pe dupa bancile din parc, in timp ce frunzele din copaci se asterneau in liniste peste tot in jurul lor.

Gradina lui Mișa

Si in aceasta dimineata melcul Mișa a iesit dintre frunzele unde isi facea culcusul peste noapte pentru a cauta ceva bun de macare.
Nu mai plouase de trei zile si se stie ca melcilor le place apa si iarba uda. Asa ca Mișa gasi cu greu ceva gustos, cateva bobite dintr-un tufis de langa strada.
„Buna dimineata melcule”, spuse o furnica grabita. „Ce ne mai povestesti astazi?”
Mișa era cunoscut pentru ca era un melc foarte vorbaret. Se suia pe cate o piatra sau pe o bordura sau pe cate un morman de frunze colorate si le povestea celor din gradina, furnici, melci, buburuze, rame si chiar si unui catel, tot felul de intamplari caraghioase.
„Nu va povestesc nimic azi. Azi vom construi ceva.” Vorbi Mișa serios, „insa am nevoie de voi toti sa ma ajutati. Pamantul este prea uscat, in curand nu vom avea ce manca. Trebuie sa udam gradina astazi!”
„Pai si cum sa facem asta?” intreba catelul. Furnicile s-au asezat pe iarba incercand sa gaseasca o solutie. Cum sa faca ele sa ploua, cine a mai vazut asa ceva? Asa ceva nu se poate. Ceilalti melci au intrat fiecare in cochilia lui, ca sa se gandeasca in liniste la un plan.
„Stati” zise Mișa „eu stiu deja cum sa facem. E foarte simplu. Trebuie sa aducem apa din lac.”
„Pai lacul e dincolo de strada noastra, cum sa facem noi asa ceva?”
Furnicile s-au gandit – fiecare dintre ele va aduce cate o picatura de apa, pana se uda toata gradina.
Melcii s-au gandit si ei – nu se poate uda gradina cu apa din lac. Ei vor smulge toata iarba si o vor arunca in apa, asa va fi iarba uda.
Catelul nu s-a gandit deloc, se scarpina de zor intrebandu-se de ce au nevoie toti din jurul lui de apa, el se ducea la lac si bea direct de acolo.
Dar Mișa i-a intrerupt din nou razand „nu se poate asa”. Ca sa avem ce manca aici la noi in gradina, trebuie sa facem ca oamenii, sa aducem apa din lac printr-un tub sau printr-un canal.”
„Ce inseamna canal?” intreba un pui de furnica. „E ca un tobogan acoperit”, il lamuri un melc mai in varsta, cu cochilia aurie.
„Pai si din ce putem noi face un canal?” se mira catelul.
Mișa ii puse pe toti sa culeaga frunze. Fiind toamna frunzele cazute pe iarba aveau culori minunate. Furnicile au cules frunze galbene, melcii frunze aurii, ramele frunze aramii. Catelului nu ii placeau frunzele „sunt pline de praf” zicea el lenes, si statea cu botul pe labe intr-un colt al gradinii, cascand din cand in cand.
Fiecare si-a rulat frunza, ca sa obtina un tubulet. Ca sa nu se desfaca tubuletul de frunza au luat cate o bobita de rasina din pinul de langa strada si a pus-o pe frunza, exact cum i-a invatat Mișa.
„Fiecare sa prinda tubuletul de cel din fata lui”, ii invata Mișa si cu totii se mirau cum de stie un melc vorbaret atatea lucruri. Probabil nu doar vorbea, ci uneori mai si asculta, atunci cand cineva foarte intelept era in preajma lui. Dar nimeni nu il vazuse vreodata pe Mișa ascultand, ci doar bodoganing sau vorbind cu voce tare.
Mișa zambea si era foarte fericit ca planul lui mergea. Intotdeauna isi dorise sa faca asa ceva.
Au sarit cu totii in sus de bucurie cand au vazut ca apa din lac a inceput sa se scurga prin tubul lung tocmai pana in gradina lor, planul lui Mișa mersese de minune. Se pare ca cel mai vorbaret melc era si cel mai destept din gradina, chiar si cainele a fost de acord cu acest lucru.
Peste cateva minute in mijlocul gradinii se facuse o baltoaca in care s-au bagat cu totii. Chiar si catelul s-a tavalit, bucuros ca are un prieten care stie sa faca astfel de lucruri inteligente.
Iar cand seara a venit, fiecare s-a dus la culcare, iar Mișa s-a retras intre frunze, acolo unde, inainte sa adoarma, mai citea cate o pagina dintr-o carticica mica, uitata de un baietel in gradina. Se pregatea sa le explice a doua zi prietenilor lui cum merg semafoarele si cum isi pot face o barcuta cu panze cu care sa se plimbe pe lac.

Gradinita in padure

Capsunile stateau una peste alta, scaldandu-se intr-un sirop cu mult zahar intr-un vas mare, mare de tot, sprijinit pe o buturuga. MorMor il pazea nu care cumva sa se impiedice cineva de el si sa-l rastoarne. Cand nu era nimeni atent, sterpelea o capsuna si o manca, avand grja sa ascunda lingurita si sa se stearga de sirop.
La doar o aruncatura de bat mai departe, Rita pregatea paharele cu apa si ordona borcanelele cu sirop. Vroia sa fie intr-o ordine anume, brad, mure, coacaze, zmeura. Cum insa toate borcanele aveau aceeasi culoare, Rita trebuia sa guste din fiecare sirop sa se asigure ca sunt in ordinea corecta. Si le verifica la fiecare cinci minute, zambind cu gura pana la urechi, mandra de rolul ei si incantata de gustul siropurilor.
Rafa statea in mijlocul curtii si privea de sus. Toate pareau in ordine in coltul din stanga. In coltul din dreapta inca se mai lucra. Rila si Vulpita aranjau un covor de frunze. Teposila puse in mijlocul scenei un cos mare, plin cu flori proaspat culese.
In cateva minute totul era gata pentru serbarea gradinitei din padure.
Doamna educatoare a tras cortina si cei sase prieteni s-au vazut fata in fata cu toate animalele padurii, venite sa vada cu ce s-au pregatit in acest an? Poezii, piese de teatru, ghicitori?
Prietenii nostri aveau emotii, desi repetasera rolurile de multe ori saptamanile trecute.
Primul a venit in fata scenei MorMor. Si-a luat inima in dinti si a inceput:
“Sunt un copac viguros
Plin de conuri si de ace
Sunt destul de racoros
Cine sunt? Hai, vino-ncoace
Sa-mi raspunzi la intrebare”
Si toata lumea adunata in poiana a strigat in cor: “Bradul” aplaudandu-l pe urs.

“Sunt o palarie colorata
Am o tulpina cauciucata
Plina de buline si culoare
Stie cineva ce sunt eu oare?
Toata poiana a raspuns: “Ciuperca” aplaudandu-l pe Teposila. De emotie, ariciul se restogoli pana in capatul celalalt al scenei.

“Toti ma plac sau ma mananca
Imi place sa ma scald in roua
Sunt verde daca ma ploua
Dar ma-ingalbenesc la soare
Stie careva ce sunt eu oare?
O parte din sala a ramas pe ganduri, insa o caprita striga fericita “Iarba!!” si Rita pleca razand la locul ei. Ghicitoarea ei fusese cea mai grea de pana atunci.

“Stam ascunse printre frunze micute
Ne place soarele si suntem grasute
Suntem gustoase si parfumate
Culege-ne doar daca suntem coapte.

Mirosul capsunilor cu zahar, indelung pazite de MorMor, invadase deja poiana in care se tinea serbarea, si ultima ghicitoare i-a facut pe toti sa raspunda “Vrem si noi capsuni!!!”
Aplauzele au acoperit scena si doamna educatoare i-a laudat pe fiecare in parte. I-a invitat pe toti actorii si spectatorii sa manance capsuni si sa se racoreasca cu siropuri de toate felurile. Erau cu totii mandri ca serbarea a iesit atat de bine si le-au promis tuturor ca la anul serbarea va fi si mai frumoasa si mai gustoasa.

Din nou la gradinita

In fiecare casa de pe strada cu castani seara aceasta era una cu totul aparte, plina de emotie si de nerabdare.
O vara intreaga toti cei douazeci si patru de castani ai strazii i-au vazut pe prietenii nostri alergand, strigand, cantand, ascunzandu-se, jucand mingea sau desenand cu creta pe asfalt. Dar in seara aceasta nimeni nu se mai juca, nimeni nu mai desena.
Rita se invartea prin casa cu un ghiozdan in spate, sa vada daca ii mai vine bine si daca nu cumva e prea mic pentru a duce atat caietele, creioanele, lipiciul cat si vreo trei-patru ghinde delicioase.
Rila isi ciuli urechile. Nu isi gasea cariocile si statea cu urechile in sus sa auda cel mai mic zgomot. Era convins ca, daca gradinita incepe, si cariocile isi doresc sa mearga, deci il vor striga de prin vreun sertar, acolo unde le lasase el la inceputul verii. Numai ca, in loc sa auda asa ceva , il auzi foarte bine pe vecinul sau, ursuletul.
MorMor se intraba cum de trebuie sa mearga din nou la gradinita atata timp cat i se spunea Atotstiutor? Asta nu insemna ca stie tot? Ce sa mai invete? repeta el prin casa. Dar taticul urs stia sa-i explice, ca de fiecare data, ca un baietel destept poate invata lucruri noi oricand si in orice imprejurare. Si cu atat mai mult atunci cand e inconjurat de prietenii sai si de intelepciunea si iubirea doamnei educatoare.
Vulpita era trista. Gradinita insemna ca nu se vor mai putea juca zi de zi, de dimineata pana seara. Ea nu voia ca vacanta sa se termine. “Nu vreau sa merg la gradinita, vreau sa ma joc, vreau sa alerg, vreau sa desenez, vreau sa citesc, vreau sa colorez, vreau sa ma uit la filme despre natura, vreau sa decupez, vreau sa lipesc pui de gaina facuti din hartie galbena pe plansa mea cea verde….” Spunea ea repede-repede si fara pauze, cum ii sta bine unei vorbarete. “Si ce crezi tu ca inseamna sa te duci la gradinita?” intreba mama Vulpitei, o doamna vulpe sireata, zambind pe sub mustatile rosietice. “Pai la gradinita nu ne lasa sa facem ce vrem noi, ne pune sa desenam, sa citim, sa coloram, sa decupam, sa lipim pe planse…..” si dandu-si seama ca mama o pacalise, incepu sa sara intr-un picior..”Vreau sa merg la gradinita, hai mami, ajuta-ma sa-mi pregatesc ghiozdanul” zise ea razand. “Vreau sa inceapa gradinita!”
Rafa, cea mai constiincioasa eleva din grupa mijlocie, scoase gatul lung pe geam si se uita cu atentie la tot ce se intampla in casele vecine. Ea isi facuse deja ghiozdanul de ieri si azi toata ziua a stat la geam si s-a intrebat cum va fi in grupa mare. Va putea sa fie tot cea mai buna din clasa? Cine o sa stie asa multe poezii ca ea, sau cine o sa poata desena la fel de frumos ca ea?...
Toate acestea urmau sa isi gaseasca raspunsul a doua zi, cand prietenii nostri vor intra inca o data pe poarta gradinitei. Vara fierbinte care tocmai se incheia transformase copaceii verzi de la serbarea de anul trecut in portite aurii prin care isi faceau aparitia rasetele si chicotelile grupei mari.
Doamna educatoare ii astepta pe toti cu bratele deschise aratandu-le vestiarul unde isi vor lasa papuceii, curtea plina de flori si mai ales clasa cea noua impodobita cu baloane. Acolo, inainte sa inceapa lectiile, au mancat cornuri cu miere si au baut lapte.

Poveste de Paste

Buna dimineata Morcoveata, zise mama iepure, in timp ce pregatea micul dejun. Hai, da-te jos din pat. Azi e o zi importanta! Sau ai uitat? Mama iepure ii dadu un cot tatalui iepure, care era cat pe ce sa verse sucul de morcovi. “Nu am uitat, maine e Pastele si azi pregatim oua pe care le ascundem in gradinile copiilor” se dezmetici Morcoveata. Asa e puiule, eu si tati am pregatit deja vopselurile inainte de a te trezi tu. Avem vopsea de ciocolata, vopsea de acadele, vopsea de frunze de menta, vopsea de scoarta de copac si chiar si vopsea de morcovi.
Vopsea de ciocolata? Sper ca pastram si noi cateva oua, doar nu o sa le dam pe toate copiilor… mormai iepurasul somnoros.
Hai, rase tata iepure, fugi si adu ouale. Dar ai grija, chiar si in ziua de Paste mai vin lupi prin zona, si lor le plac ouale.

Morcoveata isi lua masinuta de jucarie si topai fericit spre gradina, acolo unde locuia familia Omleta, cunoscuta in intreaga zona pentru ouale mari si gustoase pe care le faceau. In aceasta dimineata, doamna Omleta, gaina, alerga dupa puisorii sai. Plouase de dimineata si puii alergau dupa toate ramele ce iesisera din pamant. Fugeau in toata directiile, izbindu-se unii de ceilalti si facand un zgomot infernal.
Bine ai venit Morcoveata, te asteptam, zise domnul Omleta, cocosul. Ouale sunt pregatite pentru tine, hai sa te ajutam sa le pui in cosulet. Dar am o rugaminte. Sa ascunzi un ou imbracat in ciocolata chiar in florile din fata casutei de peste drum. Acolo sta o fetita foarte draguta, care ne arunca boabe de porumb in fiecare dimineata.
Asa o sa fac, zise Morcoveata si topai fericit mai departe, cu gandul la pensulele inmuiate in ciocolata si in tot felul de sosuri gustoase.

Cioc Cioc, / Buna dimineata ghemotoc, / ce ai tu acolo-n cos? Pare-a fi ceva/ numai bun de a manca / sau cu care m-as juca / asa e? / sau nu-I asa?
Buna dimineata d-na Strofa, chicoti Morcoveata. Era o zi insorita si d-na ciocanitoare iesise prin poina. Toata lumea o cunostea pentru ca era mereu vesela si vorbea tot timpul in versuri. Spunea oricui o intreba, ca asa ii sta bine unui cantaret. Ciocanitul copacilor este un cantec si orice cantec are si versuri, se infoia ciocanitoarea explicand.
“Sa stiti ca nu o sa ascund oua in scorbura vreunui copac, ca sa nu-l spargeti cu ciocul dumneavoastra ascutit” Ciocanitoarea rase de idea iepurasului si-I ura drum bun / si spor la vopsit / sa ascunda bine ouale, /sa fie greu de gasit.

Tot restul zilei, familia de iepuri a pictat oua, a amestecat vopseluri. Morcoveata era foarte fericit, iar mama si tata iepure l-au laudat pentru priceperea lui. Iar iepurasul nu stia ce sa faca a doua zi. Carui copilas din cartier sa-I duca oul imbracat in ciocolata cu gust de alune? Sau pe cel de culoarea scoartei de copac cu gust de rosie? Sau pe cel verde ca menta cu gust de ciuperci?
Iar parintii l-au linistit, spunandu-i ca fiecare copilas va gasi cu siguranta oul pictat care i se potriveste cel mai bine, si care ii va place cel mai mult, pentru ca asta inseamna Pastele, surpriza de a gasi bucurie in orice lucru care ne inconjoara.

La doctor

Nimic nu parea sa-i mai poata inveseli pe morcovi, nimeni nu mai vorbise cu ei de 3 zile, de cand plecasera din piata. Stateau tristi intr-o cutie din debara, si rareori se mai deschidea usa. Atunci puteau vedea pentru cateva secunde ce se intampla in casa. Ii vedeau pe cei doi fratiori care alergau de colo colo si care faceau galagie.
- Vreau o bomboana!
- Eu nu vreau bomboana, eu vreau cartofi prajiti!
- Eu nu vreau sa mananc deloc, vreau sa ma joc!
- Eu nu vreau sa ma joc, eu vreau cartofi prajiti!
Dupa care usa debaralei se inchidea la loc si nu se mai deschidea ore in sir.


Morcovii locuisera o perioada intr-o gradina frumoasa, acolo unde soarele ii trezea de dimineata si picaturile de ploaie ii umplea de bucurie si de viata.
Au calatorit cateva ore intr-o masina, un camion plin de lazi cu nisip. S-au jucat impreuna cu o telina si doi napi, au facut forme in nisip. Morcovii erau pusi pe joaca, asa ca, fiindca nimeni nu le-a atras atentia sa fie cuminti, au aruncat cu nisip in capul catorva cartofi galagiosi, ce se rostogolisera dintr-un sac. Cartofii s-au suparat si au bombanit tot drumul. Cu toate astea plimbarea a fost minunata, au vazut case colorate, masini, biciclete si au ajuns in final intr-o piata, alaturi de multe legume si fructe. Aici toata lumea era fericita, pepenii stiau povesti frumoase iar ardeii aveau cele mai minuntate voci, stiau multe cantece si recitau poezii.


In dimineata asta insa nu se auzea nici un zgomot din casa. Nimeni nu alerga, nimeni nu facea galagie. Usa debaralei s-a deschis de cateva opri si mama lua de aici diverse lucruri. Parea ingrijorata si grabita. Se lumina la fata cand vazu morcovii, zambii si ii lua pe toti in bucatarie.
- Cata lumina! Se gandira morcovii si imediat au vazut ca pe masa se gaseau multi prieteni, o ceapa, un ardei, chiar si un pastarnac. Nici urma de bomboane sau de cartofi prajiti, favoritii copiilor. Doar cei doi fratiori tristi, in pijamale, fiecare stand cuminte in scaunelul lui. Nu ziceau nimic, se tineau cu mainile de burtica. Au mancat si s-au culcat repede, in timp ce mamica lor le-a citit o poveste despre un cavaler viteaz si o printesa nemaintalnit de frumoasa.


Iar cand s-au trezit, ca prin minune, au fugit veseli si plini de energie la cutia de vopseluri, s-au desenat pe fata cu culori si au fugit spre mama lor:
- Bine ai venit la cabinetul nostru medical, zisera cei doi fratiori in cor.
- Eu sunt doctorul Morcov, zise baietelul, ce-si facuse dungi portocalii pe fata.
- Iar eu sunt doctor Ceapa, completa surioara, cu obrajii aurii.
- Daca te doare burtica, vino la noi la cabinet. Avem un medicament extraordinar, ce te vindeca de dureri de burta imediat. Chiar si de dureri de cap. Se cheama Supa si se ia o data pe zi, cam la ora mesei de pranz. Se administraza impreuna cu paine, servetel si lingura, spusera ei seriosi. Scoate limba si zi AAAA! , size baietelul, incercand sa imite un doctor adevarat
- Cum sa nu, intra si mama in joc, chiar am nevoie de un astfel de tratament. Doar ca va trebui sa-mi dati o cantitate mai mare, ca pentru adulti, rase ea.
Multa vreme de aici incolo nici un alt morcov nu s-a plictisit in debaraua celor doi fratiori. Iar cei doi au mers o saptamana intreaga la gradinita deghizati in doctor Morcov si doctor Ceapa, povestindu-le tuturor despre medicamentul miraculos pregatit in cabinetul lor medical.

In gradina

Hai copii, e o zi minunata, sa iesim la joaca, se auzi vocea mamei, iar cei doi fratiori se imbulzira pe usa din spatele casei, care dadea in gradina. Andreea se impiedica de motanul Fular, in timp ce pe Andrei il lingea pe fata de zor Urzica, dulaul familiei.
Erau foarte fericiti ca isi pot petrece sfarsitul de saptamana la tara, in aer liber, iar animalele din curte erau si mai fericite ca cei doi fratiori au venit sa-i viziteze si sa se joace cu ei.
Nu era insa o vizita intamplatoare, in toamna asta se intamplasera multe lucruri, ce-i facusera pe cei doi sa bata drumul tocmai de la ei de acasa, din apartamentul lor plin de jucarii. Venisera sa-i vada pe noii membri ai familiei.


Prima surpriza! anunta mama, iar privirile celor doi se indrepta catre sase pui vargati de pisica. Motanul Fular, un grasan lenes si dungat, se intindea de bucurie si mieuna mandru de el si de puii care dormeau inghesuiti langa mamica lor, pisica Manusa. Ea avea grija ca nimeni sa nu-i atinga, erau prea gingasi char si pentru a fi atinsi de degetelele celor doi fratiori.
Andrei si Andreea tropaiau de fericire, mai mai sa-i trezeasca pe pisoi, dar imediat atentia lor a fost atrasa de altceva.

A doua surpriza! anunta si tatal copiilor, in timp ce Urzica dadea din coada si alerga in jurul sau. Doi pui rotunzi si patati si-au scos boticele dintr-un castron cu lapte, zicand parca „Bine ati venit!” In loc de urare se auzi doar un scartait, cei doi pui nu stiau sa latre inca. Imediat cei doi aterizara in bratele copiilor, acceptand cu placere sa fie trasi de urechi, gadilati si mangaiati.
A treia surpriza nu mai apuca sa fie anuntata, pentru ca, ca din senin, se starni o ploaie rece ce-i alunga pe pisoi si pe catei in culcusurile lor. Iar copiii fugira in casa inainte ca stropii mari de ploaie sa se ascunda in suvitele lor castanii.


Acum doua perechi de ochi priveau triste pe geam cum apa uda iarba, iar aleea se umple de noroi. Parea o zi in care nu se vor mai putea juca. Probabil se vor intoarce mai devreme acasa. Simteau ca excursia lor s-a terminat, desi abia ajunsesera aici.
Hai Pastaie, e o zi minunata, sa iesim la joaca! se auzi vocea mamei rama si puiul ei o lua la fuga printre firele ude ale ierbii. Era ce-a dea doua ploaie pe care o vedea mica rama si i se parea ceva minunat. Taratoarelor nu le place pamantul uscat si curat si de aceeasi parere era si Pepene, taticul celor 8 purcelusi veniti pe lume saptamana trecuta.
Salut Pastaie, zise Pepene, sa te feresti de noi, ca azi e o zi numai buna de rostogolit prin noroi, zise tata porc si le arata purcelusilor una din tumbele lui preferate, prin care reusea sa se murdareasca peste tot doar dintr-o rostogolire.
Hai si voi, cate unul, nu va inghesuiti!
Pastaie stia ca purceii sunt mari si neatenti si de aceea alese o baltoaca mai ferita, acolo unde un purcelus rodea o scandura smulsa dintr-un gard.
Cele doua perechi de ochi din spatele geamului devenira mari si mirate. Cum se putea cineva distra pe o vreme ca asta, cand tot ce poti face e sa stai in casa si sa te uiti la televizor?

Se pare ca surpriza numarul trei s-a acoperit de noroi, rase tatal copiilor. Am vrut sa vedeti si purcelusii, insa trebuie sa asteptam sa treaca ploaia.
Poate nu trebuie sa asteptam, zise mama, facand cu ochiul. Putem inventa chiar si surpriza numarul patru, zise ea, scotand ca de nicaieri doua pelerine de ploaie. Si cizme de cauciuc, care se potriveau perfect cu cele patru picioruse ce tropaiau deja langa usa.
In cateva minute Andrei era calare pe Pepene, Urzica latra sarind din balta in balta iar Andreea studia cu atentie incercarile lui Pastaie de a se catara pe o piatra alunecoasa.
Nu a trecut mult timp si cu totii aveau culoarea noroiului, si cu toate astea erau bucurosi sa petreaca o zi minunata in gradina. Chiar daca nu avea toata lumea o limba lunga care sa le fluture, precum cea a dulaului Urzica. Iar daca ar fi avut coada, atunci cu siguranta ar fi dat cu totii din ea.