Un petic de hartie

Ariciul era preocupat de o idee de cateva zile incoace. Si lucrul asta se vedea pentru ca, desi de obicei vorbea mult, foarte mult, astazi era tacut. Nu iesise din casuta lui aproape deloc si prietenii lui erau ingrijorati.
„Ce-i cu tine ariciule”, il intrebara buburuzele din gradina, „de ce nu mai vorbesti cu noi?”
Nici macar catelul nu intelegea ce s-a intamplat. Iar el disparea de multe ori cate doua trei zile din gradina si stia foarte bine ce greu e sa nu vorbesti cu prietenii tai. Dar sa stai in gradina si totusi sa nu vorbesti e ceva mult prea grav, ceva i s-a intamplat ariciului si el nu vrea sa recunoasca.
S-au strans cu totii in jurul lui si l-au rugat sa iasa din vizuina. „Trebuie sa ne spui ce s-a intamplat”, zisera ei, „suntem prietenii tai si vrem sa te ajutam.”
Aricul iesi trist si mirat in acelasi timp, uitandu-se de jur imprejur.
„Salut prieteni, de ce va uitati asa la mine?”
„Am stat mai mult in casa in perioada asta”, continua el, „pentru ca m-am gandit la un lucru anume.”
„Ce lucru”, il intrerupse catelul?
„Pai tot ce avem noi in jurul nostru creste din pamanat, nu-i asa? Merele cresc in copac si copacul e infipt in pamant. Zmeura creste in tufe si tufele cresc din pamanat. Iarba creste din pamant. Nu-i asa?”
„Da, asa e”, il aprobara toate animalutele din gradina, neintelegand despre ce e vorba, unde vrea Ariciul sa ajunga.
„Insa sunt unele lucruri pe care le au oamenii despre care nu stiu mai nimic.”
„La ce te referi?”
„Pai unde cresc cartile? In copac sau pe iarba?” Dadu din umeri. „Eu nu imi dau seama.”
„Haha”, rase dulaul, „pai de asta te framantai tu? E foarte simplu”, se infoie el. „Cartile cresc in copac. Gata, hai la joaca.”
„Eu nu cred”, se baga in vorba o vrabuita. „Noi ne facem cuibul in copaci si nu am vazut niciodata nici o carte pe crengile copacilor. Sunt doar frunze. Primavara sunt si flori. Dar nu sunt carti, nici una. E si mai simplu”, ciripi ea. „Cartile cresc pe iarba.”
Buburuzele incepura sa se foiasca.
„Nu se poate asa ceva. Nu exista in iarba nici o carte, noi nu am vazut asa ceva.”
„Cum sa nu”, se baga catelul. „Uite, melcul Misa are o carte si o tine pe iarba cand citeste. Acum hai la joaca.”
„Hai mai dulaule”, se supara Ariciul. „Nu despre asta e vorba. Misa are cartea lui si poate sa o tina si in iarba si in copac, intrebarea e unde cresc cartile de cand sunt mici cat o samanta si pana se fac asa mari, cu coperti groase.
Cred ca exista un astfel de copac, dar nu l-am vazut noi.”
Toti au tacut. Nimeni nu stia ce sa zica. Petrecusera atatia ani in gradina de langa bloc si nu vazusera niciodata un copac de carte. Probabil cresc intr-o alta tara, si fructele acestor copaci se numesc carti. Asa trebuie sa fie, pareau cu totii de acord.
„Eu totusi nu stiu ce sa zic”, bombani Ariciul. „Cartile sunt de citit, nu de mancat, fructele sunt de mancat. Ce animalute mananca asa ceva?”
Dulaul se baga din nou in fata.
„Eu stiu exact despre ce e vorba”, isi dadu el importanta. „Acest copac exista. Se numeste cartoi si face fructe multe si colorate, cartile. Si ele sunt culese de oameni si citite. Dar exista si o specie de maimute care mananca aceste carti. Se cheama maimuta de pagina sau hartimute. Ele mananca paginile din hartie si arunca coperta in capul animalelor de sub copac.”
„Catelule”, zise o furnica, „cred ca ai mancat un os stricat. Cum sa fie asa ceva adevarat? Ce ne povestesti tu are legatura cu bananele, nu cu cartile. Eu zic sa-l intrebam pe Misa, e cel mai intelept dintre noi si sigur stie mai bine. Mai mult decat atat, el are o carte. Sigur stie.”
Si s-au dus cu totii catre Misa, care a fost foarte bucuros sa le explice. Dar nu inainte de a se tavali pe jos de ras la auzul inventiilor dulaului. Hartimutele nu exista zise el, sunt o nascocire de-a catelului.
Si le-a povestit ca orice carte e facuta din hartie, ca hartia se face din lemn tocat marunt, din crengile copacilor. Se face o pasta care se usuca in niste tavi, in forma de foaie. Pe fiecare foaie oamenii scriu si deseneaza si le prind unele de altele. Si asa se face o carte.
Toate animalutele din gradina erau foarte fericite ca in sfarsit cineva le-a explicat. Mai ales ariciul, care a promis ca de azi iese la joaca, si ca vine si diseara, cand Misa le va citi din carte cum se face un baraj si cum zboara avionul.
„Aaaa”, zise si catelul intr-un tarziu, „asa deci. Eu nu cred totusi, zise el scarpinandu-se in cap. Credeti-ma ca eu am alunecat intr-o zi pe o coperta de era sa-mi rup coada. Si de vina sunt hartimutele alea obraznice. Data viitoare le latru si le alerg pana aici, sa le vedeti si voi.”
Seara le-a gasit pe animalutele din gradina in jurul lui Misa, ascultand cu mare atentie o poveste noua. La lumina lunii se putea distinge un fluviu oprit din curgere de multe barne de lemn puse una peste alta si un avion cu multe geamuri prin care se vedeau oameni facand cu mana, bucurosi ca vor zbura departe peste mari si tari. Si, la numai cativa metri mai incolo se vedea si umbra unui dulau care astepta sa vada vreo coada de maimuta sau, mai bine, sa cada din copac o coperta de carte. Sau macar un petic de hartie.

Scoala de meserii

Pastaie s-a trezit de dimineata si s-a intiiins cat era el de lung, incercand sa se dezmeticeasca dupa asa un somn bun si odihnitor. Era o zi insorita, calduta si in jur se vedeau tot felul de flori frumoase, lalele, narcise si chiar si o tufa de liliac.
„Hei, Pepene”, striga el catre purcelul din gradina. „Ce e agitatia asta?” Toti purcelusii fugeau prin gradina, guitand si izbindu-se unii de ceilalti.
„Purcei, alinierea!” Striga Pepene, fara sa-l auda pe Pastaie. „Va rog linistiti-va, nu ne putem juca asa! Opriti-va!”
Dar purceii continuau sa se certe:
„Eu sunt bucatar si tu trebuie sa mananci ce am pregatit!” zicea unul dintre purcei, incarcand sa-l faca pe fratiorul sau sa inghita o bucata de noroi.
„Eu sunt doamna doctor, scoate limba sau iti dau cu stetoscopul in cap!” tipa o purcica roz la fratiorul ei mai mic, in timp ce acesta incerca sa scape, si sa sa se ascunda dupa cotet.
„Eu sunt postas si daca ma superi te bag in geanta mea cu scrisori si nu te mai scot de acolo!” grohaia un purcelus cu o pata neagra pe urechea stanga iar fratiorul lui dadea sa planga de suparare.
Pastaie nu stia ce sa zica, ii venea sa se bage la loc sub pamant si sa iasa cand toata cearta s-a terminat. Dar era o zi prea frumoasa ca sa o strice din cauza unor purcelusi atat de galagiosi.
„Urzica, hai sa-l ajutam pe Pepene”, ii zise rama dulaului. Imi vine sa imi inod coada de suparare cand ii vad pe purcelusii astia certandu-se intre ei.
„Liniste!!!!!” latra Urzica cat putu el de tare.
Toti purceii s-au oprit si au facut ochii mari. Din cauza sperieturii, purcelul cu pata pe ureche a inceptut sa sughite: „Hac!” se auzi in toata curtea si motanul Fular si doamna Manusa incepura sa rada...
„Ce vreti voi sa faceti de fapt?” incepu Pastaie. „Hai mai bine sa ne jucam cu totii si poate o sa fie mai bine. Si cu siguranta ceva mai liniste”.
„Hac!” se auzi din nou.
Purcica roz cu stetoscopul la gat isi lua inima in dinti si zise:
„Pai noi incercam sa ne jucam asa: fiecare dintre noi trebuie sa-si aleaga o meserie, sa spuna ce inseamna asta si ceilalti sa spuna ce meserie este aceea.”
„Hac!” fu de acord fratiorul ei.
Ce joc frumos, se bucura Pastaie, „si de ce ati ajuns sa va certati?”
„Pai, in primul rand, nu ne-am putut hotara cine incepe si, in plus, nu stiam decat trei meserii iar noi eram sase”. Se rusina si lasa privirea in jos. „Si daca nu ma lasa pe mine sa fiu doamna doctor le dau cu stetoscopul in cap”, se incrunta purcica, uitandu-se urat la fratiorii ei.
„Nimeni nu da cu nimic in cap, si mai ales nu o doamna doctor, care are grija de capetele celor din jur”, se burzului Pastaie.
Hac! Il aproba fratiorul patat.
Si Pastaie le explica felul incare ar trebui sa se joace. Le sopti fiecaruia dintre ei ceva la ureche. Au inceput sa se gandeasca si dupa doar cateva minute si-au luat rolurile in serios.

Am un halat alb, ochelari si boneta
Stetoscop, termometru si eprubeta
Te fac bine de te-nteapa in gat sau te doare un picior
Ati ghicit, imi plac copiii si ma numesc doamna Doctor.

Imi atarna pe umar o geanta plina de scrisori si plicuri frumoase
Nu le citesc, ti le aduc tie, alerg toata ziua cu bicicleta printre case
Mi-ar prinde mult mai bine sa conduc o motocicleta cu atas
Si ma bucur sa va vad in fiecare zi, ati ghicit, sunt un Postas.

Cui nu-i place o musaca bine coapta scufundata in smantana
O ciorbita cu perisoare, nu poti sa lasi lingura din mana
O portie de papanasi sau o friptura la gratar
Cum sa nu, ati ghicit, sunt un Bucatar .


Cine nu e atent si se joaca cu focul a gresit
Poate sa strice tot ceea ce parintii lui au muncit
Sper ca nu veti avea nevoie de mine deloc
Ati ghicit, sunt Pompier si va apar de foc.

Patutul, dulapul, scaunelele, cuierul, usile si masuta pe rotile
Au fost o mana de crengi inainte sa ma cunoasca pe mine
Tot ce fac eu miroase a brad sau a scoarta de artar
Si de data asta ati ghicit, sunt un mester Tamplar.

Am grija ca totul sa fie bine, nimeni nu scapa nepedepsit
Daca cumva trece strada pe rosu pentru ca e prea grabit
Daca esti corect cand ma intalnesti nu ai de ce sa fii trist
Pentru ca eu te apar de cei rai, ati ghicit, sunt un Politist.

Ziua insorita a continuat fara certuri si fara galagie, doamna doctor nu a avut nici un pacient, postasul a adus cate o scrisoare fiecaruia, invitandu-i la o prajitura facuta de purcelusul bucatar. Nu s-a iscat nici un foc, asa ca pompierul a ajutat la pusul sucului in pahare, tamplarul a mesterit cate un scaunel pentru fiecare. Si in tot acest timp purcelul politist cu pata neagra pe ureche i-a urmarit cu atentie, nu care cumva vreunul din ei sa arunce vreun servetel pe jos, pentru ca ii astepta o amenda usturatoare. Iar cum servetelele erau luate de vant din cand in cand o parte din prajituri au ajuns la Manusa, Fular sau Pepene, care se lingeau pe bot dupa fiecare amenda rontaita. Iar cat timp mancau in mijlocul tuturor statea Pastaie, mandru de elevii lui de la scoala din gradina.