Un petic de hartie

Ariciul era preocupat de o idee de cateva zile incoace. Si lucrul asta se vedea pentru ca, desi de obicei vorbea mult, foarte mult, astazi era tacut. Nu iesise din casuta lui aproape deloc si prietenii lui erau ingrijorati.
„Ce-i cu tine ariciule”, il intrebara buburuzele din gradina, „de ce nu mai vorbesti cu noi?”
Nici macar catelul nu intelegea ce s-a intamplat. Iar el disparea de multe ori cate doua trei zile din gradina si stia foarte bine ce greu e sa nu vorbesti cu prietenii tai. Dar sa stai in gradina si totusi sa nu vorbesti e ceva mult prea grav, ceva i s-a intamplat ariciului si el nu vrea sa recunoasca.
S-au strans cu totii in jurul lui si l-au rugat sa iasa din vizuina. „Trebuie sa ne spui ce s-a intamplat”, zisera ei, „suntem prietenii tai si vrem sa te ajutam.”
Aricul iesi trist si mirat in acelasi timp, uitandu-se de jur imprejur.
„Salut prieteni, de ce va uitati asa la mine?”
„Am stat mai mult in casa in perioada asta”, continua el, „pentru ca m-am gandit la un lucru anume.”
„Ce lucru”, il intrerupse catelul?
„Pai tot ce avem noi in jurul nostru creste din pamanat, nu-i asa? Merele cresc in copac si copacul e infipt in pamant. Zmeura creste in tufe si tufele cresc din pamanat. Iarba creste din pamant. Nu-i asa?”
„Da, asa e”, il aprobara toate animalutele din gradina, neintelegand despre ce e vorba, unde vrea Ariciul sa ajunga.
„Insa sunt unele lucruri pe care le au oamenii despre care nu stiu mai nimic.”
„La ce te referi?”
„Pai unde cresc cartile? In copac sau pe iarba?” Dadu din umeri. „Eu nu imi dau seama.”
„Haha”, rase dulaul, „pai de asta te framantai tu? E foarte simplu”, se infoie el. „Cartile cresc in copac. Gata, hai la joaca.”
„Eu nu cred”, se baga in vorba o vrabuita. „Noi ne facem cuibul in copaci si nu am vazut niciodata nici o carte pe crengile copacilor. Sunt doar frunze. Primavara sunt si flori. Dar nu sunt carti, nici una. E si mai simplu”, ciripi ea. „Cartile cresc pe iarba.”
Buburuzele incepura sa se foiasca.
„Nu se poate asa ceva. Nu exista in iarba nici o carte, noi nu am vazut asa ceva.”
„Cum sa nu”, se baga catelul. „Uite, melcul Misa are o carte si o tine pe iarba cand citeste. Acum hai la joaca.”
„Hai mai dulaule”, se supara Ariciul. „Nu despre asta e vorba. Misa are cartea lui si poate sa o tina si in iarba si in copac, intrebarea e unde cresc cartile de cand sunt mici cat o samanta si pana se fac asa mari, cu coperti groase.
Cred ca exista un astfel de copac, dar nu l-am vazut noi.”
Toti au tacut. Nimeni nu stia ce sa zica. Petrecusera atatia ani in gradina de langa bloc si nu vazusera niciodata un copac de carte. Probabil cresc intr-o alta tara, si fructele acestor copaci se numesc carti. Asa trebuie sa fie, pareau cu totii de acord.
„Eu totusi nu stiu ce sa zic”, bombani Ariciul. „Cartile sunt de citit, nu de mancat, fructele sunt de mancat. Ce animalute mananca asa ceva?”
Dulaul se baga din nou in fata.
„Eu stiu exact despre ce e vorba”, isi dadu el importanta. „Acest copac exista. Se numeste cartoi si face fructe multe si colorate, cartile. Si ele sunt culese de oameni si citite. Dar exista si o specie de maimute care mananca aceste carti. Se cheama maimuta de pagina sau hartimute. Ele mananca paginile din hartie si arunca coperta in capul animalelor de sub copac.”
„Catelule”, zise o furnica, „cred ca ai mancat un os stricat. Cum sa fie asa ceva adevarat? Ce ne povestesti tu are legatura cu bananele, nu cu cartile. Eu zic sa-l intrebam pe Misa, e cel mai intelept dintre noi si sigur stie mai bine. Mai mult decat atat, el are o carte. Sigur stie.”
Si s-au dus cu totii catre Misa, care a fost foarte bucuros sa le explice. Dar nu inainte de a se tavali pe jos de ras la auzul inventiilor dulaului. Hartimutele nu exista zise el, sunt o nascocire de-a catelului.
Si le-a povestit ca orice carte e facuta din hartie, ca hartia se face din lemn tocat marunt, din crengile copacilor. Se face o pasta care se usuca in niste tavi, in forma de foaie. Pe fiecare foaie oamenii scriu si deseneaza si le prind unele de altele. Si asa se face o carte.
Toate animalutele din gradina erau foarte fericite ca in sfarsit cineva le-a explicat. Mai ales ariciul, care a promis ca de azi iese la joaca, si ca vine si diseara, cand Misa le va citi din carte cum se face un baraj si cum zboara avionul.
„Aaaa”, zise si catelul intr-un tarziu, „asa deci. Eu nu cred totusi, zise el scarpinandu-se in cap. Credeti-ma ca eu am alunecat intr-o zi pe o coperta de era sa-mi rup coada. Si de vina sunt hartimutele alea obraznice. Data viitoare le latru si le alerg pana aici, sa le vedeti si voi.”
Seara le-a gasit pe animalutele din gradina in jurul lui Misa, ascultand cu mare atentie o poveste noua. La lumina lunii se putea distinge un fluviu oprit din curgere de multe barne de lemn puse una peste alta si un avion cu multe geamuri prin care se vedeau oameni facand cu mana, bucurosi ca vor zbura departe peste mari si tari. Si, la numai cativa metri mai incolo se vedea si umbra unui dulau care astepta sa vada vreo coada de maimuta sau, mai bine, sa cada din copac o coperta de carte. Sau macar un petic de hartie.