Inotand printre smiorcaieli

Oceanul parea diferit in aceasta dimineata. Un pestisor mirat si agitat se opri cand o vazu pe Bluela, balena, tipand cat putea ea de tare: „Ma strang pantofii! Ma strang pantofii!”.
Pestisorul nu intelegea nimic, balena nu avea pantofi si nici macar picioare in care sa-i puna. Balena se tranti botoasa pe fundul oceanului starnind un nor de nisip.
„Nu mai vad nimic! Nu mai vad nimic!” se auzi vocea unei meduze. Era chiar Vera, meduza verde, care incerca sa citeasca dintr-o carte, insa razele soarelui nu mai ajungeau la ea din cauza balenei. „Hei, balena uriasa” se infurie meduza ” da-te mai incolo, nu pot citi din cauza ta!”
Pestisorul incerca sa intervina, si sa-i spune meduzei ca daca se muta doar putin mai departe, ar fi putut citi, acolo razele soarelui se vedeau inca.
„Nu pot sa ma misc, ma strang pantofii!” mormai balena.
„Nu vreau sa plec de aici , aici e locul meu de citit” ii raspunse incruntata meduza.
Vazand ca nu poate sa le impace, pestisorul pleca mai departe. Se intreba oare ce se intampla astazi, de ce toata lumea e suparata, se smiorcaie si se vaicareste?
De dimineaza pestisorul inotase in apele putin adanci de langa mal. Incercand sa prinda un tantar, scosese capul deasupra apei si atunci vazuse o pisica alba, mare, grasa si lenesa trantita in iarba.
„Vreau bomboane! Vreau bomboane” miorlaia pisica fara sa faca nimic.
Pestisorului i se paru caraghios ce auzise, dar acum, dupa ce se intalnise si cu balena si cu meduza, nu stia ce sa mai zica.
„Trebuie sa merg la prietenul meu delfinul, el e intelept si stie tot se se intampla” se gandi pestisorul.
Insa chiar atunci trecu pe langa el cineva inotand repede, repede. Era nautilusul, cu carapacea lui ascutita. „Mi-a intrat plancton in ochi, mi-a intrat plancton in ochi!”
Nautilusul Elice se apropie de pestisor si se uita la el fix, cu ochii mari incercand-ul sa-l faca pe pestisor sa se uite cu atentie. „Vezi, am plancton in ochi!” repeta el si inota mai departe la fel de repede. Nici nu il auzi pe micul peste zicand „nu se vede nimic, nu vad nimic in ochii tai.”
Bietul pestisor era de-a dreptul ingrozit, nu intelegea ce se intapla in jurul lui.
„Mi s-au inversat petele! Mi s-au inversat petele” era orca Mura, care se tinea de obraji si facea tumbe prin apa. „Pestisorule, stii ca eu am pete albe pe obraji?” intreba orca. „Uite una in stanga si una in dreapta...”.
Pestisorul dadu emotionat din cap, ca da, asa e.
„Azi s-a intamplat ceva”, zise orca ingrijorata. „Pata din stanga s-a mutat in dreapta si cea din drepata in stanga” continua orca sa se planga.
„Dar mie mi se par la fel” incerca sa raspunda pestisorul dar vazand ca orca nu-l asculta dadu sa plece mai departe cand, deodata, se izbi nas in nas cu un rechin.
„Vai!” se sperie pestisorul, crezand ca rechinul o sa-l manance. Dar era rechinul Piscot, pretenul orcii, care nu manca pesti niciodata, era prieten cu toata lumea din ocean. Azi era foarte trist „ma dor dintii, ma dor dintii! Am vrut sa mananc ceva si nu am fost atent si am muscat dintr-o piatra!” se vaicari si Piscot.
Pestisorul inota mai departe, lasandu-i pe orca si rechin sa se planga unul altuia. Pana la casa delfinului nu mai era mult. Vazu ceva care se misca in nisipul de pe fundul oceanului.
„Unde-i canapeaua mea? Unde-i canapeaua mea?” se auzi imediat. Era pisica de mare, cu ochii mici si obositi. Incerca sa se culce, si nu gasea un loc unde sa stea.
„Pisico, incepu pestisorul „doar oamenii au canapele, nu si animalele din ocean.”
Pisica de mare se intrista. „Si eu cum dorm fara canapea sau fara pat, asa pe jos?” se smiorcai ea in continuare.
Dar nu termina bine de vorbit, ca de undeva de mai departe se auzi „Mi s-au incurcat tentaculele! Nu pot sa ma scarpin la ochi, mi s-au incurcat tentaculele”
Pestisorul o vazu pe caracatita Curcubea cum plangea si se tavalea si atunci se hotara sa nu mai stea deloc pe ganduri.
In cateva minute ajunse la delfin.
„Ce te aduce la mine pestisorule”, ii zambi delfinul, cel mai intelept animalut din intreg oceanul. Si pestisorul incepu sa-i povesteasca cum astazi nimeni nu se comporta normal si toti plangeau se vaicareau si se smiorcaiau fara vreun motiv. Si ii mai spuse ca si pe el il doare burtica si simte ceva, dar nu poate spune ce.
Delfinul rase cand auzi de pantofii balenei, canapeaua pisicii de mare, bomboanele pisicii, petele orcii si despre toti ceilalti.
„Vino cu mie si o sa intelegi” zise delfinul. Pestisorul isi tinu respiratia si scoase capul deasupra apei. Delfinul ii zise „Vezi, de aici se vad norii aceia negri si amentatori. Vine un uragan. Noi, animalutele, simtim ca vine ceva rau. Fiecare in felul lui, pe tine te doare burtica, pe nautilus ochii. Numai ca nu stim ce e si celelalte animalute nu au un loc asa bun ca mine de unde sa vada in largul oceanului, sa vada norii si sa inteleaga ca vine uraganul. Si de aceea plang, se smiorcaie si nimic nu le place. Noi insa trebuie sa-i prevenim ca ceva rau se apropie. Hai sa inotam si sa-i anuntam, sa le spunem sa stea cat mai aproape de fundul oceanului, acolo unde nu se simt valurile si unde nu se vad fulgerele si nu se aud tunetele.”
Dupa o noapte intreaga de furtuna, fulgere, tunete, valuri uriase, toate animalutele din ocean s-au trezit vesele si prietenoase. Meduza ii citea o poveste balenei, orca se mandrea cu petele ei frumos conturate, rechinul le arata tuturor dintii lui ascutiti, nautilusul si pisica de mare faceau concurs care vede mai departe.
Iar pestisorul se uita la ei si zambea fericit, gandindu-se ca intr-o zi va fi si el la fel de intelept ca delfinul, prietenul lui mai mare.

Prima toamna a ariciului

Astazi in parc, la locul de joaca pentru copii, s-au strans o multime de animalute, patru pui de veverite, doi catelusi, cateva vrabiute si chiar si o ratusca. Le placea in acel loc pentru ca aici veneau copiii, si copiilor le place sa se joace cu animalele. Asa ca in fiecare zi se juca cineva cu ele, le mangaiau sau le dadeau ceva bun de mancare.
Acum insa se intampla ceva neobisnuit. Cu totii il ascultau cu atentie pe un pui de arici care tipa cat il tineau puterile.
“Ajutor! Ajutor!”
“Linisteste-te ariciule, linisteste-te!” Incercau sa-l opreasca toti ceilalti. “Ce s-a intamplat?“
Insa ariciul nu se putea abtine din tipat si tropait.
„Stranuta si cad toate! Stranuta si cad toate! Au racit cu totii!”
„Cine stranuta? Ce cade?” macai ratusca mirata, in timp ce alerga dupa o rama prin iarba.
Dupa cateva minute ariciul s-a oprit si s-a asezat pe iarba. A inceput sa explice:
„Avem nevoie de un doctor. Toti copacii din padure au racit.”
„Cum adica au racit?”, intreba unul dintre catelusi. De unde stii, copacii nu vorbesc.”
„Daca inchideti ochii, veti auzi cum fiecare copac din padurea asta stranuta. E clar ca sunt cu totii raciti si trebuie sa-i ajutam. Sa chemam un doctor!”
Au inchis ochii si au incercat sa asculte in liniste. Doar ratusca tinea inca un ochi deschis, incercand sa nu piarda rama din priviri.
„Nu se aude nimic”, mormai un catel. “Sigur au racit?”
“Daca nu ma crezi”, zise ariciul, “uita-te cu atentie la copaci. O sa vedeti ca din cand in cand cad cateva frunze din copac. Atunci cand stranuta, le sar frunzele. Sunt bolnavi, trebuie sa-i ajutam.”
Cu totii au tacut. “Ai dreptate”, macai rata. „In curand se incalzeste si vor veni copiii in parc, la locul de joaca. Trebuie sa facem ceva, repede. Mergeti si chemati doctorul padurii, pe ciocanitoare.”
“Ciocanitoarea nu e acasa”, zise o vrabiuta. “E plecata la mare, cu bunicii.”
“Si ce facem? Ce facem? Incepu din nou aricelul sa se vaite”, izbucnind in plans.
Nimeni nu stia ce sa zica si mai ales ce sa faca.
Auzindu-si puiutul plangand, mama arici a iesit din vizuina in fuga.
A ascultat toata povestea in timp ce isi mangaia puiul pe tepii lui mici. A izbucnit in ras, uitandu-se la toate fetisoarele triste din jurul ei.
“Puilor”, incepu mama arici. “Nimeni nu e bolnav. Copacii nu stranuta. Voi sunteti mici si nu ati mai vazut asa ceva pana acum. Vine toamna”, completa ea. „Incep sa cada frunzele si sa fie frig.”
Cu totii au respirat usurati. Deci nu era nevoie de nici un doctor, asa era normal sa se intample, se terminase vara si venea toamna.
“Hai”, continua mama arici, “asteptati copiii si jucati-va, in cateva zile se va face frig si nici un copil nu va mai veni la locul de joaca, vom merge sa ne intalnim cu ei pe derdelus.”
In jumatate de ora ratusca manca biscuiti, vrabiutele fulgi de porumb, cateii erau smotociti si trasi de coada de catre copii, ariciul se juca de-a v-ati ascunselea pe dupa bancile din parc, in timp ce frunzele din copaci se asterneau in liniste peste tot in jurul lor.

Gradina lui Mișa

Si in aceasta dimineata melcul Mișa a iesit dintre frunzele unde isi facea culcusul peste noapte pentru a cauta ceva bun de macare.
Nu mai plouase de trei zile si se stie ca melcilor le place apa si iarba uda. Asa ca Mișa gasi cu greu ceva gustos, cateva bobite dintr-un tufis de langa strada.
„Buna dimineata melcule”, spuse o furnica grabita. „Ce ne mai povestesti astazi?”
Mișa era cunoscut pentru ca era un melc foarte vorbaret. Se suia pe cate o piatra sau pe o bordura sau pe cate un morman de frunze colorate si le povestea celor din gradina, furnici, melci, buburuze, rame si chiar si unui catel, tot felul de intamplari caraghioase.
„Nu va povestesc nimic azi. Azi vom construi ceva.” Vorbi Mișa serios, „insa am nevoie de voi toti sa ma ajutati. Pamantul este prea uscat, in curand nu vom avea ce manca. Trebuie sa udam gradina astazi!”
„Pai si cum sa facem asta?” intreba catelul. Furnicile s-au asezat pe iarba incercand sa gaseasca o solutie. Cum sa faca ele sa ploua, cine a mai vazut asa ceva? Asa ceva nu se poate. Ceilalti melci au intrat fiecare in cochilia lui, ca sa se gandeasca in liniste la un plan.
„Stati” zise Mișa „eu stiu deja cum sa facem. E foarte simplu. Trebuie sa aducem apa din lac.”
„Pai lacul e dincolo de strada noastra, cum sa facem noi asa ceva?”
Furnicile s-au gandit – fiecare dintre ele va aduce cate o picatura de apa, pana se uda toata gradina.
Melcii s-au gandit si ei – nu se poate uda gradina cu apa din lac. Ei vor smulge toata iarba si o vor arunca in apa, asa va fi iarba uda.
Catelul nu s-a gandit deloc, se scarpina de zor intrebandu-se de ce au nevoie toti din jurul lui de apa, el se ducea la lac si bea direct de acolo.
Dar Mișa i-a intrerupt din nou razand „nu se poate asa”. Ca sa avem ce manca aici la noi in gradina, trebuie sa facem ca oamenii, sa aducem apa din lac printr-un tub sau printr-un canal.”
„Ce inseamna canal?” intreba un pui de furnica. „E ca un tobogan acoperit”, il lamuri un melc mai in varsta, cu cochilia aurie.
„Pai si din ce putem noi face un canal?” se mira catelul.
Mișa ii puse pe toti sa culeaga frunze. Fiind toamna frunzele cazute pe iarba aveau culori minunate. Furnicile au cules frunze galbene, melcii frunze aurii, ramele frunze aramii. Catelului nu ii placeau frunzele „sunt pline de praf” zicea el lenes, si statea cu botul pe labe intr-un colt al gradinii, cascand din cand in cand.
Fiecare si-a rulat frunza, ca sa obtina un tubulet. Ca sa nu se desfaca tubuletul de frunza au luat cate o bobita de rasina din pinul de langa strada si a pus-o pe frunza, exact cum i-a invatat Mișa.
„Fiecare sa prinda tubuletul de cel din fata lui”, ii invata Mișa si cu totii se mirau cum de stie un melc vorbaret atatea lucruri. Probabil nu doar vorbea, ci uneori mai si asculta, atunci cand cineva foarte intelept era in preajma lui. Dar nimeni nu il vazuse vreodata pe Mișa ascultand, ci doar bodoganing sau vorbind cu voce tare.
Mișa zambea si era foarte fericit ca planul lui mergea. Intotdeauna isi dorise sa faca asa ceva.
Au sarit cu totii in sus de bucurie cand au vazut ca apa din lac a inceput sa se scurga prin tubul lung tocmai pana in gradina lor, planul lui Mișa mersese de minune. Se pare ca cel mai vorbaret melc era si cel mai destept din gradina, chiar si cainele a fost de acord cu acest lucru.
Peste cateva minute in mijlocul gradinii se facuse o baltoaca in care s-au bagat cu totii. Chiar si catelul s-a tavalit, bucuros ca are un prieten care stie sa faca astfel de lucruri inteligente.
Iar cand seara a venit, fiecare s-a dus la culcare, iar Mișa s-a retras intre frunze, acolo unde, inainte sa adoarma, mai citea cate o pagina dintr-o carticica mica, uitata de un baietel in gradina. Se pregatea sa le explice a doua zi prietenilor lui cum merg semafoarele si cum isi pot face o barcuta cu panze cu care sa se plimbe pe lac.