Intamplari de-aproape si de departe

Aproape imi vad degetele miscandu-se in manusa de la mana dreapta
Departe in zare se vede silueta unui mosneag, o umbra inteleapta.
Nu stim cum a ajuns el mosneag, ce cuvinte stia cand era mic,
Ce jocuri se juca cu fratiorii lui, daca s-a deghizat vreodata in pitic,
Daca manca tot ce ii dadea mamica lui la masa, daca vorbea,
Daca isi facea temele la timp sau daca in fiecare seara citea
La culcare, vreo poveste despre forme geometrice
Despre culori, animale, geografie sau despre povestiri istorice.
Acum se vede doar pielea aspra, incretita, ca de elefant african,
Care se strange in pliuri cand rade in timp ce arata spre un borcan
In care pe vremuri strangea furnici si gandacei si fire de iarba
Cu care meargea la scoala, atunci, demult, inainte sa aiba barba.
Seara le povesteste tuturor nepotilor cum era scoala din satul lui
Podele de lemn, tabla vopsita neagra si un palton agatat intr-un cui
O curte mare cu iarba unde pasteau o capra baltata si o oaie
In recreatia mare se inghesuiau toti elevii sa vada cum fac broastele baie
In iazul de dupa gard, pana la marginea padurii ce mirosea a mure
Si a zmeura acrisoara, a lemne taiate si a lapte de vaca
A iarba proaspat cosita si a vorbe bune spuse de un tata
Copiilor lui inainte sa-i invete care ciuperci sunt bune si care otravitoare
Ce poate fi cules acum si ce lasat sa se coaca, sa fie culese data viitoare.
Aproape sunt murele, zmeura si ciupercile acum,
Departe povestile mosneagului, bancuta de langa drum,
Acolo unde-i placea sa stea in fiecare seara, la apusul de soare
Pana cand se culcau toti nepotii, pana nu mai era nimeni in picioare.
Se culcau toate animalele, chiar si merii de langa sosea,
Dormeau nucii batrani si bucataria de vara cu miros de cafea.
Departe imi sunt toate astea, mi-e dor de ele, dar stiu inca ceva
Aproape e vara si aproape sunt toate bucuriile pe care le aduce cu ea.
In curand voi vedea bancuta de langa drum, soseaua cea dreapta
Merii si nucii precum si silueta unui mosneag, umbra inteleapta
Pe care cu drag toti nepotii o vom asculta cum citeste din carte
Inca o poveste de demult despre intamplari de-aproape si de departe.

Un petic de hartie

Ariciul era preocupat de o idee de cateva zile incoace. Si lucrul asta se vedea pentru ca, desi de obicei vorbea mult, foarte mult, astazi era tacut. Nu iesise din casuta lui aproape deloc si prietenii lui erau ingrijorati.
„Ce-i cu tine ariciule”, il intrebara buburuzele din gradina, „de ce nu mai vorbesti cu noi?”
Nici macar catelul nu intelegea ce s-a intamplat. Iar el disparea de multe ori cate doua trei zile din gradina si stia foarte bine ce greu e sa nu vorbesti cu prietenii tai. Dar sa stai in gradina si totusi sa nu vorbesti e ceva mult prea grav, ceva i s-a intamplat ariciului si el nu vrea sa recunoasca.
S-au strans cu totii in jurul lui si l-au rugat sa iasa din vizuina. „Trebuie sa ne spui ce s-a intamplat”, zisera ei, „suntem prietenii tai si vrem sa te ajutam.”
Aricul iesi trist si mirat in acelasi timp, uitandu-se de jur imprejur.
„Salut prieteni, de ce va uitati asa la mine?”
„Am stat mai mult in casa in perioada asta”, continua el, „pentru ca m-am gandit la un lucru anume.”
„Ce lucru”, il intrerupse catelul?
„Pai tot ce avem noi in jurul nostru creste din pamanat, nu-i asa? Merele cresc in copac si copacul e infipt in pamant. Zmeura creste in tufe si tufele cresc din pamanat. Iarba creste din pamant. Nu-i asa?”
„Da, asa e”, il aprobara toate animalutele din gradina, neintelegand despre ce e vorba, unde vrea Ariciul sa ajunga.
„Insa sunt unele lucruri pe care le au oamenii despre care nu stiu mai nimic.”
„La ce te referi?”
„Pai unde cresc cartile? In copac sau pe iarba?” Dadu din umeri. „Eu nu imi dau seama.”
„Haha”, rase dulaul, „pai de asta te framantai tu? E foarte simplu”, se infoie el. „Cartile cresc in copac. Gata, hai la joaca.”
„Eu nu cred”, se baga in vorba o vrabuita. „Noi ne facem cuibul in copaci si nu am vazut niciodata nici o carte pe crengile copacilor. Sunt doar frunze. Primavara sunt si flori. Dar nu sunt carti, nici una. E si mai simplu”, ciripi ea. „Cartile cresc pe iarba.”
Buburuzele incepura sa se foiasca.
„Nu se poate asa ceva. Nu exista in iarba nici o carte, noi nu am vazut asa ceva.”
„Cum sa nu”, se baga catelul. „Uite, melcul Misa are o carte si o tine pe iarba cand citeste. Acum hai la joaca.”
„Hai mai dulaule”, se supara Ariciul. „Nu despre asta e vorba. Misa are cartea lui si poate sa o tina si in iarba si in copac, intrebarea e unde cresc cartile de cand sunt mici cat o samanta si pana se fac asa mari, cu coperti groase.
Cred ca exista un astfel de copac, dar nu l-am vazut noi.”
Toti au tacut. Nimeni nu stia ce sa zica. Petrecusera atatia ani in gradina de langa bloc si nu vazusera niciodata un copac de carte. Probabil cresc intr-o alta tara, si fructele acestor copaci se numesc carti. Asa trebuie sa fie, pareau cu totii de acord.
„Eu totusi nu stiu ce sa zic”, bombani Ariciul. „Cartile sunt de citit, nu de mancat, fructele sunt de mancat. Ce animalute mananca asa ceva?”
Dulaul se baga din nou in fata.
„Eu stiu exact despre ce e vorba”, isi dadu el importanta. „Acest copac exista. Se numeste cartoi si face fructe multe si colorate, cartile. Si ele sunt culese de oameni si citite. Dar exista si o specie de maimute care mananca aceste carti. Se cheama maimuta de pagina sau hartimute. Ele mananca paginile din hartie si arunca coperta in capul animalelor de sub copac.”
„Catelule”, zise o furnica, „cred ca ai mancat un os stricat. Cum sa fie asa ceva adevarat? Ce ne povestesti tu are legatura cu bananele, nu cu cartile. Eu zic sa-l intrebam pe Misa, e cel mai intelept dintre noi si sigur stie mai bine. Mai mult decat atat, el are o carte. Sigur stie.”
Si s-au dus cu totii catre Misa, care a fost foarte bucuros sa le explice. Dar nu inainte de a se tavali pe jos de ras la auzul inventiilor dulaului. Hartimutele nu exista zise el, sunt o nascocire de-a catelului.
Si le-a povestit ca orice carte e facuta din hartie, ca hartia se face din lemn tocat marunt, din crengile copacilor. Se face o pasta care se usuca in niste tavi, in forma de foaie. Pe fiecare foaie oamenii scriu si deseneaza si le prind unele de altele. Si asa se face o carte.
Toate animalutele din gradina erau foarte fericite ca in sfarsit cineva le-a explicat. Mai ales ariciul, care a promis ca de azi iese la joaca, si ca vine si diseara, cand Misa le va citi din carte cum se face un baraj si cum zboara avionul.
„Aaaa”, zise si catelul intr-un tarziu, „asa deci. Eu nu cred totusi, zise el scarpinandu-se in cap. Credeti-ma ca eu am alunecat intr-o zi pe o coperta de era sa-mi rup coada. Si de vina sunt hartimutele alea obraznice. Data viitoare le latru si le alerg pana aici, sa le vedeti si voi.”
Seara le-a gasit pe animalutele din gradina in jurul lui Misa, ascultand cu mare atentie o poveste noua. La lumina lunii se putea distinge un fluviu oprit din curgere de multe barne de lemn puse una peste alta si un avion cu multe geamuri prin care se vedeau oameni facand cu mana, bucurosi ca vor zbura departe peste mari si tari. Si, la numai cativa metri mai incolo se vedea si umbra unui dulau care astepta sa vada vreo coada de maimuta sau, mai bine, sa cada din copac o coperta de carte. Sau macar un petic de hartie.

Scoala de meserii

Pastaie s-a trezit de dimineata si s-a intiiins cat era el de lung, incercand sa se dezmeticeasca dupa asa un somn bun si odihnitor. Era o zi insorita, calduta si in jur se vedeau tot felul de flori frumoase, lalele, narcise si chiar si o tufa de liliac.
„Hei, Pepene”, striga el catre purcelul din gradina. „Ce e agitatia asta?” Toti purcelusii fugeau prin gradina, guitand si izbindu-se unii de ceilalti.
„Purcei, alinierea!” Striga Pepene, fara sa-l auda pe Pastaie. „Va rog linistiti-va, nu ne putem juca asa! Opriti-va!”
Dar purceii continuau sa se certe:
„Eu sunt bucatar si tu trebuie sa mananci ce am pregatit!” zicea unul dintre purcei, incarcand sa-l faca pe fratiorul sau sa inghita o bucata de noroi.
„Eu sunt doamna doctor, scoate limba sau iti dau cu stetoscopul in cap!” tipa o purcica roz la fratiorul ei mai mic, in timp ce acesta incerca sa scape, si sa sa se ascunda dupa cotet.
„Eu sunt postas si daca ma superi te bag in geanta mea cu scrisori si nu te mai scot de acolo!” grohaia un purcelus cu o pata neagra pe urechea stanga iar fratiorul lui dadea sa planga de suparare.
Pastaie nu stia ce sa zica, ii venea sa se bage la loc sub pamant si sa iasa cand toata cearta s-a terminat. Dar era o zi prea frumoasa ca sa o strice din cauza unor purcelusi atat de galagiosi.
„Urzica, hai sa-l ajutam pe Pepene”, ii zise rama dulaului. Imi vine sa imi inod coada de suparare cand ii vad pe purcelusii astia certandu-se intre ei.
„Liniste!!!!!” latra Urzica cat putu el de tare.
Toti purceii s-au oprit si au facut ochii mari. Din cauza sperieturii, purcelul cu pata pe ureche a inceptut sa sughite: „Hac!” se auzi in toata curtea si motanul Fular si doamna Manusa incepura sa rada...
„Ce vreti voi sa faceti de fapt?” incepu Pastaie. „Hai mai bine sa ne jucam cu totii si poate o sa fie mai bine. Si cu siguranta ceva mai liniste”.
„Hac!” se auzi din nou.
Purcica roz cu stetoscopul la gat isi lua inima in dinti si zise:
„Pai noi incercam sa ne jucam asa: fiecare dintre noi trebuie sa-si aleaga o meserie, sa spuna ce inseamna asta si ceilalti sa spuna ce meserie este aceea.”
„Hac!” fu de acord fratiorul ei.
Ce joc frumos, se bucura Pastaie, „si de ce ati ajuns sa va certati?”
„Pai, in primul rand, nu ne-am putut hotara cine incepe si, in plus, nu stiam decat trei meserii iar noi eram sase”. Se rusina si lasa privirea in jos. „Si daca nu ma lasa pe mine sa fiu doamna doctor le dau cu stetoscopul in cap”, se incrunta purcica, uitandu-se urat la fratiorii ei.
„Nimeni nu da cu nimic in cap, si mai ales nu o doamna doctor, care are grija de capetele celor din jur”, se burzului Pastaie.
Hac! Il aproba fratiorul patat.
Si Pastaie le explica felul incare ar trebui sa se joace. Le sopti fiecaruia dintre ei ceva la ureche. Au inceput sa se gandeasca si dupa doar cateva minute si-au luat rolurile in serios.

Am un halat alb, ochelari si boneta
Stetoscop, termometru si eprubeta
Te fac bine de te-nteapa in gat sau te doare un picior
Ati ghicit, imi plac copiii si ma numesc doamna Doctor.

Imi atarna pe umar o geanta plina de scrisori si plicuri frumoase
Nu le citesc, ti le aduc tie, alerg toata ziua cu bicicleta printre case
Mi-ar prinde mult mai bine sa conduc o motocicleta cu atas
Si ma bucur sa va vad in fiecare zi, ati ghicit, sunt un Postas.

Cui nu-i place o musaca bine coapta scufundata in smantana
O ciorbita cu perisoare, nu poti sa lasi lingura din mana
O portie de papanasi sau o friptura la gratar
Cum sa nu, ati ghicit, sunt un Bucatar .


Cine nu e atent si se joaca cu focul a gresit
Poate sa strice tot ceea ce parintii lui au muncit
Sper ca nu veti avea nevoie de mine deloc
Ati ghicit, sunt Pompier si va apar de foc.

Patutul, dulapul, scaunelele, cuierul, usile si masuta pe rotile
Au fost o mana de crengi inainte sa ma cunoasca pe mine
Tot ce fac eu miroase a brad sau a scoarta de artar
Si de data asta ati ghicit, sunt un mester Tamplar.

Am grija ca totul sa fie bine, nimeni nu scapa nepedepsit
Daca cumva trece strada pe rosu pentru ca e prea grabit
Daca esti corect cand ma intalnesti nu ai de ce sa fii trist
Pentru ca eu te apar de cei rai, ati ghicit, sunt un Politist.

Ziua insorita a continuat fara certuri si fara galagie, doamna doctor nu a avut nici un pacient, postasul a adus cate o scrisoare fiecaruia, invitandu-i la o prajitura facuta de purcelusul bucatar. Nu s-a iscat nici un foc, asa ca pompierul a ajutat la pusul sucului in pahare, tamplarul a mesterit cate un scaunel pentru fiecare. Si in tot acest timp purcelul politist cu pata neagra pe ureche i-a urmarit cu atentie, nu care cumva vreunul din ei sa arunce vreun servetel pe jos, pentru ca ii astepta o amenda usturatoare. Iar cum servetelele erau luate de vant din cand in cand o parte din prajituri au ajuns la Manusa, Fular sau Pepene, care se lingeau pe bot dupa fiecare amenda rontaita. Iar cat timp mancau in mijlocul tuturor statea Pastaie, mandru de elevii lui de la scoala din gradina.

Inimioare de turta dulce

Morcoveata si-a invitat astazi toti prietenii in vizita. Era foarte bucuros la gandul ca se vor juca si ca vor petrece o intreaga dupa-amiaza facand tot ce isi doresc.
Invitatie au primit purcelusii, pisoii si puii de catel precum si rama Pastaie. Dar erau insotiti bineinteles de parinti, de purcelul Pepene si sotia lui, doamna Dovleac, de motanul Fular si domna pisica Manusa, de dulaul Urzica si doamna dulau Papadie.
De fapt era o petrecere in toata regula, si nu se intampla pur si simplu, ci datorita unui eveniment foarte important.
Se implineau cinci ani de cand mama si tatal iepurasului se intalnisera pentru prima data si Morcoveata s-a gandit sa le organizeze o petrecere surpriza.
Fiecare dintre familii urma sa pregateasca ceva de mancat si asta nu oricum, ci respectand tema petrecerii „Inimioare de turta dulce”. Si asta pentru ca, in secret, Morcoveata si doamna Strofa, barza, au pregatit cu o zi inainte turta dulce in forma de inimioare.
Familia Pepene si-a luat rolul in serios si a pregatit o placinta cu dovleac pe care a desenat cu feliute de mar o casuta si doi copacei.
Familia Fular a pregatit papanasi cu branza pe care i-a acoperit cu dulceata de zmeura.
Familia Urzica a pregatit un cos cu struguri si gutui.
Pastaie nu avea nici o idee, s-a invartit o zi intreaga prin gradina si degeaba. Nu stia ce sa faca si ii era foarte rusine sa recunoasca asta. Cum va arata el in momentul in care ii va strica surpriza lui Morcoveata, spunand intregii petreceri ca el nu are nici un cadou?
E clar, se va face de rusine si nimic nu il putea salva din situatia asta, ii venea sa planga, sa se bage sub pamant si sa nu mai iasa de acolo zile in sir.
Asa se perpelea Pastaie pana cand dadu cu nasul de un butoi. Butoiul se clatina iar de pe butoi se rostogoli un melc ce ii cazu direct in cap lui Pastaie.
- Au! Tipa Pastaie. Uite ce cucui mi-a iesit din cauza ta!
- Din cauza mea? Tu esti de vina ca te-ai izbit de patul meu. Mi-a luat o saptamana sa ma sui tocmai acolo sus, zise melcul trist. Si daca vrei sa le faci un cadou, scrie-le niste versuri, celor care se iubesc le plac intotdeauna versurile.
- Versuri! Versuri! Da, ce idee buna mi-a venit! Rase fericit Pastaie si pleca spre casa lui Morcoveata. Cel mai bun cadou pe care puteam sa-l fac! Ce destept sunt! se bucura Pastaie, iar in urma lui se auzi cum melcul bombanea incercand sa se suie din nou pe butoi.
Si iepurasului Morcoveata i s-a parut foarte buna ideea lui Pastaie si s-au apucat impreuna sa compuna cate o strofa pentru fiecare bucatica de turta dulce pregatita de domna Barza.
Seara a venit si toata lumea a s-a indreptat cantand „La Multi Ani” catre casuta iepurasilor. In fruntea tuturor era Morcoveata, foarte emotionat de sarbatoarea familei lui, dar mai ales de rolul sau de organizator.
Musafirii au fost invitati inauntru, au cantat, au dansat, au mancat placinta de dovleac si papanasi. Parintii si-au amintit cum era inainte sa se nasca puiutii lor, ce faceau oare cu tot timpul pe care il aveau atunci, in timp ce se uitau cu drag la copilasi jucandu-se.
Atentie, atentie, adunati-va langa mine
Urmeaza surpriza plina de iubire
Vom manca cu totii inimioare de turta dulce
Si vom citi cate un ravas, sa vedem ce ne aduce
Apalauzele au izbucnit si toata lumea s-a repezit la turta dulce pentru a simti gustul bun si proaspat dar mai ales pentru a asculta urarile scrise de Morcoveata si Pastaie.
Domnul Pepene si domna Dovleac
Se cunosc de mult timp, aproape de-un veac
Si imediat o familie minunata au intemeiat
Sase purcelusi grohaitori i-au inconjurat
Purceii s-au strans repede si in aplauzele tuturor doamna Strofa le-a facut o poza, fiecare dintre ei tinand o placinta sau un strugure in mana.
Domnul si Doamna Urzica
S-au cunoscut la un spectacol de muzica
Si-au admirat unul altuia blana pufoasa
Si acum patru catelusi au acasa.
Si au continuat incurajati de veselia celor din jur:
Domnul Fular si Doamna Manusa
S-au cunoscut cand au dat cu capul de-o usa
In timp ce alergau amandoi dupa un fluture
Si pe cucui si-au pus cate un plasture.
Seara s-a incheiat cu poezia dedicata sarbatorilor, parintilor lui Morcoveata:
Salata de morcovi are gust de minune
Pentru orice iepuras din aceasta lume,
Dar cand o mananci la masa in familie
Totul in jur cu iubire te invaluie.
A fost o seara pe care toate familiile din poiana de langa padure o vor tine minte, gustul de turta dulce in forma de inimioare le va reaminti in fiecare zi de iubirea si grija ce si-o poarta unul altuia.
Iar povestea petrecerii de turta dulce a ajuns departe, la inaltime, tocmai pe capacul unui butoi. Acolo unde un melc somnoros le explica prietenilor lui cum a ajutat intreaga poiana cu idea lui mareata.

Oglinjoara din poiana

Astazi nu e o zi oarecare, ci este sambata, 7 ianuarie. O zi pe care o asteptau cu totii de mult, de cateva saptamani. Ziua in care se va organiza o piesa de teatru la care aproape toata lumea a primit un rol in povestea „Alba ca Zapada”, si cu totii erau dornici sa isi invete rolurile si sa-si pregateasca costumul. Daca cineva ar fi intrebat-o pe barza, adica pe doamna Strofa, aceasta cu siguranta ar fi raspuns ca astepta ziua asta de cand s-a nascut. Ea avea rolulul imparatesei, si trebuia sa invete sa fie rea, sa faca vraji si sa para inspaimantatoare.
- Oglinda, oglinjoara,
cine e cea mai frumoasa din tara?
Cine are ciocul lung si coada scurta,
Picioarele lungi si nu are burta?
Morcoveata se uita mirat la doamna Strofa, vazand cum aceasta vorbea cu o baltoaca din mijlocul drumului si cum radea fericita sa vada ca oglinda ii arata chipul ei si nu al altcuiva, mai ales nu al Albei ca Zapada. Micul iepuras stia la fel de bine ca toti ceilalti vecini ca doamna barza vorbeste tot timpul singura, cu voce tare si mai ales in versuri. Chiar de aceea lui ii placea sa treaca pe langa cuibul berzei, ca sa traga cu urechea, sa vada ce mai nascoceste. Insa astazi venise cu o treaba importanta.
- Buna ziua, zise Morcoveata. Domna Barza, eu am primit rolul de pitic, voi fi Mutulica. Si de aceea am nevoie de un costum de pitic, mama mi-a zis ca sigur ma puteti ajuta, sa-mi dati o idee cum sa-l fac.
- Buna ziua, Morcoveata
Deci un pitic am in fata
Iti trebuie o barba sura
Si o haina pe masura.
Mutulica... A,da! Maneci lungi
Si in cap o scufie cu dungi.
Dar inainte de costum
Gusta marul asta bun
Este delicios pentru printese
Dar mai ales util pentru imparatese.
Si barza zambi cu tot ciocul si ii baga sub nas iepurasului un mar mare si frumos, jumatate verde si jumatate rosu.
- Va multumesc, spuse Morocoveta alb la fata de frica, si pleca repede spre casa. Era convins ca marul este otravit si de aceea nu mai ceru nici un costum de la imparateasa, adica de la barza. Nu stia daca domna Strofa vorbea serios sau daca doar interpreta rolul din poveste, insa i se facuse o frica groaznica.
- Stai linistit puiule, e doar o poveste, zisera pe rand si mama iepure si tatal lui Morcoveata. Cum sa-ti fie frica de doamna Strofa, care e asa de buna si de simpatica.
- Mai mult decat atat, continua tatal iepure. Nu stiu a cui a fost ideea asta si cine a impartit rolurile, insa mie nu-mi place deloc ce a iesi. Eu voi avea rol de cal. Calul printului mai exact, si toata povestea nu am altceva de facut decat sa pasc langa gardul castelului. Eu nu vreau sa pasc, vreau sa rontai morcovi.
- A, interveni si mama lui Morcoveata, si nu stii totul. Cine crezi ca are rolul de print? Ai ghicit, e porcul Pepene si tu va trebui sa-l duci in spate, cal fermecat ce esti.
Toate pareau cu susul in jos si Morcoveata nu mai intelegea nimic. Cum va iesi teatrul daca nu exista personajele adevarate, ca cele din carte? Tatal lui e un cal, printul e tatal purceilor, Alba ca Zapada e pisica Manusa, purcelusii sunt pitici ca si el. Cine sa mai inteleaga povestea asta?
Insa, exact cum il sfatuise mama lui, nu se mai gandi la imparateasa si la mar ci se apuca sa-si faca un costum. Si nu trecu mult si iepurasul arata exact ca piticul din poveste. Bluza tatalui sau atarna ca o rochita si avea manecile pana in pamant. Caciula cu dungi a mamicii ii statea pe ochi si ii acoperea complet urechile. Acum intelese ca in felul asta cu totii vor arata exact ca in carte, costumele erau salvarea lor.
Peste numai cateva ore in mica poiana dintre sat si padure se stransesera cu totii, atat actorii costumati cat si spectatorii, care mai de care curiosi sa vada piesa sau dornici sa vada ce fel de prajituri vor manca la sfarsit, daca sunt pregatite si bucatele de ciocolata sau nu.
La castel totul decurgea minunat
Insa barza pe loc s-a’nfuriat
Pe vanatorul Pastaie l-a trimis in padure
Dar pisica Manusa l-a rugat sa se-ndure
Si acesta i-a dat drumul si pisica a fugit
O noapte intreaga printre copaci a ratacit
Pana a gasit o camaruta micuta si tare frumoasa
Unde sase purcei si un iepuras isi facusera casa
Unul dintre ei era chiar Morcoveata
Care, cand sa-si zica rolul, a calcat pe o verdeata
A cazut si s-a rostogolit pana la gardul de piatra
Unde astepta printul Pepene si calutul iepure tata
Doamna Strofa a facut o potiune magica din cafea
Ce a transformat-o pe loc intr-o baba batrana si rea
Si a speriat toti spectatorii de la teatru
Si mai ales pe un catelus dintre cei patru.
A pregatit marul otravit pe jumatate
Si pisica Manusa a muscat si a cazut pe spate.
Toti purcelusii si Morcoveata au inceput a plange
Au fugit dupa baba rea cu bete, sa o alunge
Iar barza, baba rea, a cazut intr-o groapa adanca
Prefacandu-se lovita si ranita pe-o stanca.
Iar purcelul print Pastaie, calare pe-un iepure
A luat-o in brate pe printesa Manusa foarte repede
Si cu un pupic a inviat-o pe loc
In aplauzele multimii ce nu se miscase deloc
De langa scena teatrului din poiana de langa padure
Unde toata lumea a devenit azi un actor de renume.

Sapte ianuarie nu va mai fi o zi oarecare de acum incolo in poiana dintre sat si padure. Va fi tinuta minte ca prima zi din care cu totii vor spala merele de doua trei ori inainte sa le manance, de frica sa nu fie otravite de cineva invidios pe frumusetea lor. Si asta pentru ca oricine intreba baltoaca din mijlocul drumului „Oglinda Oglinjoara, cine e cel mai frumos din poiana?” aceasta ii lasa sa inteleaga ca fiecare dintre ei este cel mai frumos, nu doar Alba ca Zapada.

Urme pe zapada

- Va spun eu, incepu melcul Misa, in cateva zile va ninge si ne putem juca cu zapada! Credeti-ma!
- Ce bine, ne e dor de zapada, se bucurara pisicile de langa bloc.
S-au bucurat si melcii, prietenii lui Misa, precum si porumbeii din gradina, preocupati intotdeauna de ciugulitul de firmituri de paine. Auzind cuvantul „zapada” catelul se sperie si o lua la fuga spre prima masina. Desi era un caine destul de mare, reusi se se strecoare sub ea si schelalai „mi-e frica de zapada, mi-e frica de zapada!”
- Cum sa-i fie cuiva frica de zapada, se mira Misa, zapada e pufoasa si frumoasa si alba si iti vine sa te tavalesti in ea. Hei, catelule, iesi de sub masina sa iti explic mai bine despre ce e vorba.
Si catelul iesi cu coada intre picioare rusinat si speriat in acelasi timp.
- Misa isi deschise cartea, din care le citise prietenilor lui de atatea ori, la pagina despre zapada. Se sui pe piatra din mijlocul gradinii, si incepu sa povesteasca, asa cum ii placea lui sa faca in fiecare zi.
- Sa va explic ce sunt fulgii. Fulgii seamana cu o steluta si sunt facuti din picaturi de apa inghetata. Daca se aduna multe, multe stelute de gheata una langa alta se formeaza zapada.
- Zapada! Zapada! Mi-e frica de zapada! Tipa catelul si fugi din nou, ascunzandu-se sub aceeasi masina.
- Ei, asta-i buna, se incruntara cu totii, ce e cu tine catelule? Misa ne povestea asa de frumos si tu tipi si fugi si zici in continuu ca iti e frica. Cum sa-ti fie frica de zapada?
- Paaaiii, zise catelul cu o voce tremurata, nu deee zappaddaaa mi-eee friccaaa, ci de vrajitoarrrea ceea rrreea. Si se baga la loc sub masina.
Auzind ca e vorba de o vrajitoare, pisicile s-au ascuns prin scarile blocurilor, melcii au intrat in cochiliile. Chiar si lui Misa i se facu frica, insa nu se putea da jos prea usor de pe pietroiul unde era cocotat, asa ca a trebuit sa ramana acolo. Incercand sa-si tina echilibrul scapa cartea pe jos, chiar in capul unui alt melc, cu care era bun prieten.
- M-a pocnit vrajitoarea in cap! Sa fugim! Striga melcul si toti porumbeii si-au luat zborul. Melcii s-au tarat sau s-au rostogolit cat mai departe de gradina.
In noaptea aceea nimeni nu a dormit acasa. Catelul si-a gasit un alt bloc in fata caruia sa doarma. Dintre toti doar Misa si-a luat inima in dinti si a dormit acasa, insa nu a putut inchide ochii aproape deloc, a citit toata noaptea ca sa nu-i fie urat si sa se sperie.
Cu putin inainte sa se lumineze a inceput sa ninga cu fulgi mari si frumosi, care pana dimineata au facut ca tot cartierul sa fie alb. Copacii pareau pictati, iarba si frunzele cazute nu se mai vedeau deloc. Misa se trezi si nu-i veni sa creada ce frumos e, totul era stralucitor. Se bucura atat de mult, insa imediat si-a adus aminte ca era singur, toti prietenii lui erau plecati. Isi lua inima in dinti si pleca in cautarea lor. Pe rand i-a gasit pe toti, pe melci, pe pisici, pe porumbei si chiar si pe catel.
Acesta se lasa greu convins sa mearga acasa, doar dupa ce Misa i-a amintit ca lasase un os neros langa copacul din gradina. Insa pe drum s-a razgandit.
- Siggguurrr ne gasseesste vrajitttoarea si ne manaaanca! Se impotrivi catelul. Trei pisici au incercat sa-l impinga de la spate ca sa porneasca din loc, insa tot nu au reusit.
- Nu e nici o vrajitoare, nu va fie frica, de acolo vin eu, incerca Misa sa-i linisteasca.
Insa promisiunea lui Misa nu ii ajuta deloc. Exact cum povestise catelul, pe zapada se vedeau niste dungi serpuite inspaimantatoare. Catelul le vazuse si iarna trecuta si de aceea ii era atat de frica. Era convins ca o vrajitoare face urmele in zapada cu un baston mare, de care are nevoie sa se sprijine pentru a duce in spate un morman de obraznicii si rautati.
Misa a inceput sa rada in hohote, sa intre in cochilie si sa se tavaleasca prin zapada de ras.
- Catelule, zise Misa, ce vrajitoare visezi tu ca exista aici la noi? Acelea sunt urmele lasate in zapada de catre saniile copiilor. Hai cu mine si o sa vezi! Se speriasera degeaba si melcul Misa, intelept ca intotdeauna, le-a explicat cum raman urme pe zapada, pentru ca zapada este pufoasa si se apasa sub greutatea talpilor saniei. S-au inghesuit cu totii langa masina catelului se se uite mai bine inspre strada. Intr-adevar, acolo erau deja cativa copii cu saniile si in urma lor ramaneau dungi de baston de vrajitoare. Si pisicile, melcii si porumbeii au izbucnit in ras.
Chiar si catelul a inteles si si-a dat seama ca nu ar fi trebuit sa-i fie frica.
- O sa ies de aici imediat, minti el inrosindu-se, doar astept sa vina primavara! Vrajitoarelor nu le place caldura. Iar prietenii lui l-au lasat sub masina, fiind convinsi ca va iesi imediat cum simte mirosul unei bucati de friptura.

Vis de iarna

Ariciul isi desfacu aripile si zbura din gradina pana sus, in inaltul cerului. Pe masura ce urca vedea fulgii cum cad pe pamant si trecea printre nori pufosi, albi, plini de zapada.
- Au! Zise ariciul, izbindu-se de ceva tare. Ce putea fi tare intre acei nori pufosi? Nu se opri, zbura mai departe, cu gandul sa vada de sus tot orasul, locul lui de joaca unde se intalnea cu celelalte animale si cu copiii. Mai ales cu copiii, pe care ii iubea si la care ii placea sa se uite in fiecare zi din tufisul in care se ascundea, in spatele bancii de langa balansoare.
- Au! Zise din nou ariciul, frecandu-si de zor un cucui care ii apruse deja in frunte. Ce e oare aici? Si spre mirarea lui vazu pe norul de deasupra lui un caine mare si latos care dormea. Tinea intre labe un os mare si gros si bietul aricel se izbise cu fruntea de el.
Catelul se trezi somnoros si zise:
- Zboara de aici ariciule, lasa-ma in pace, in cuibul meu pufos.
- Cuib, se mira aricul? Caine in cuib? Cum vine asta? Si mai ales de ce numeste cainele ala norul pufos in care dormea „cuib”?
Ariciul nu stia ce sa zica, si se hotari sa-l lase pe caine in pace sa doarma si zbura mai departe.
Fulgii de zapada ii se asezau pe aripi si pe tepi si pe nas si vedea totul imbracat in alb. Auzi un zgomot si se opri. Si bine facu pentru ca prin fata lui trecu chiar in momentul acela un stol mare de cocori. Aveau toti fulare si caciuli si sosete de lana.
- Ariciule, zise un cocor mai grasan si imbracat cu salopeta rosie, peste care isi pusese si un pulover cu dungi. Aici sus e foarte frig, o sa-ti inghete tepii. Orice pasare stie asta, tu cum de nu stii?
- Eu nu sunt pasare, a vrut sa zica ariciul, insa vantul il purta mai departe, si mai sus, acolo de unde parcul in care locuia familia lui parea cat o palma, cat o frunza, cat un biscuite cu ciocolata. Lui nu ii era frig si zapada stralucitoare il facea sa se simta ca o steluta din bradul de Craciun in lumina artificiilor. Fulgii care se desprindeau de pe tepii lui formau o dara luminoasa, lasand senzatia ca pe cer se vede o stea cazatoare.
- Sa ne punem o dorinta, au zis cativa copii in cor, in seara asta e ploaie de stele.
- Nu e ploaie, uite e doar o singura stea, spuse unul dintre ei, si pana sa termine propozitia, au vazut un arici cu tepii albi zburand direct spre ei.
- E o steluta?
- E un arici polar?
- Nu, e un spiridus cu tepi, trimis de Mos Craciun sa afle ce cadouri vrem sa primim sub brad.
- Aaaa, pai eu as vrea o macara care sa incarce materiale intr-un tren de marfa.
- Eu as vrea o casuta de papusi cu perdelute galbene la geamuri si cu acoperis rosu.
- Eu as vrea o carte despre animale salbatice.
- Eu as vrea...
Insa ultima dorinta nu se mai auzi clar, ci undeva departe, si in locul dorintei se auzi vocea mamicii arici:
- Hai puiule, ai adormit in timp ce citeai, hai la culcare. Si il lua pe puiul de arici in brate si il duse in pat, il inveli si-l pupa de noapte buna.
In urma lor, pe covor, a ramas deschisa o carte cu imagini mari, frumos colorate, in care se vedea un spiridus zburand printre nori plini de zapada, incercand sa afle pentru Mos Craciun ce isi doresc copiii, pentru ca bradul din acest an sa fie cat mai incarcat de cadouri, surprize si bucurii.

O iarna calduroasa

„Am inghetat, mi-e frig” se plangea rama Pastaie si toate animalele din curte si-au astupat urechile.
„Iar incepe!” se stramba Pepene si guita nervos „pai normal ca ti-e frig daca esti asa de mic si pricajit. Pune mana si mananca, uite puii mei ce frumosi sunt” si arata catre cei opt purcelusi grasani si zambareti, care grohaiau de dupa o capita de paie.
Pastaie se supara, se incrunta si se ascunse sub o frunza. „Nu o sa mai vorbesc niciodata cu Pepene, e o rautate de purcel.” se gandi Pastaie. „Cum fac eu sa nu imi mai fie asa de frrriiig”. Incepura sa-i clatane dintii. „Mie nu imi place iarrrnaaa.”
Nu intelegea cum de Pepene, motanul Fular, dulaul Urzica pot fi atat de fericiti si pot alerga toata ziua pe frigul asta.
„A venit iarna” latra Urzica si fugea cat putea el de repede prin gradina. „In cateva zile ne tavalim prin zapada” tipa catelul si cu totii au ras fericiti.
Sub frunza intra un gandacel, care-i spuse lu Pastaie. „E timpul sa hibernam, nu te uita la blanosii astia, lor nu le e frig. Daca aveam blana sau lana si noi am fi fost veseli. Ce stiu ei...”
„Ce insemna sa hibernam?” intreba Pastaie, dar nu avu cu cine sa mai vorbeasca, gandacelul era deja departe. „Lana?” se intreba el mirat, cu voce tare.
La auzul acestui cuvant langa frunza lui Pastaie s-au strans 2 miei, unul alb si celalalt negru.
„Ne-ai chemat?” behaira ei.
„Nuuuu v-aaam chemaat” dardai de frig Pastaie. „Nu pooot voorrbi de frrriggg!” incerca el sa ii lamureasca.
„Pai de ce nu hibernezi?”intreba mielul negru. „Poate nu ii e somn”, il completa mielul alb. ”O fi dormit prea mult la pranz.”
„Cum sa nu ii fie somn, toata lumea stie ca ramele stau iarna sub pamant. E iarna.”
„Sub pamant, nu sub o frunza!”
„Suuubbb pamaaant? Ce sa cauuut euuu subbb pamaaant? Mie nu mi-a zis nimeeeni ca trebuie sa stau sub pamant, in intuneric. Nu vrreau...”
„Eu vrrreau sssa ma joc cu voooi, cu Pepene, sa-l trag de mustati pe Fuuularrr, sa invat sa ma dau pppe gheataaa.” Se chinui el sa vorbeasca.
Miei radeau tinandu-se de burta. Cine a mai vazut o rama care sa se joace pe gheata.
„Te pomenesti ca vrei patine” behai unul dinter miei.
„Nu, darrr ma gandeammm sa-mi fac o sssaniiie”.
Auzind atatea rasete, langa miei s-au strans si celelalte animale din curte.
„Eu zic sa-l lasam pe Pastaie sa viseze si noi sa ne jucam prinselea.” hamai Urzica, pregatindu-se sa se repeada pe urmele lui Fular.
„Prinselea!” strigara si ceilalti si au luat-o cu totii la fuga.
Pastaie a ramas singur sub frunza, trist, gandindu-se la ce-i spusese gandacelul, ca sa nu se ia dupa animalele cu blana, ele nu stiu ce e aia frig si iarna.
Dar deodata ii veni o idee. „O sa folosesc cuvantul magic” zise el si se scutura si porni repede spre mijlocul curtii, mai mai sa fie calcat pe coada de un pisoi.
Cand a ajuns in mijloc, si-a luat inima in dinti si a zis „Lana!” si imediat au venit langa el cei doi miei.
„Aaam nevoiiie de niste firrre din lannna voastra sa-miii faaac o hainuuuta de iarrna si o caciulaaa” si pana sa inteleaga mieii despre ce e vorba, Pastaie se repezi si le smulse cateva fire.
„Au!!!” se smiorcaira cei doi miei... Insa in cateva minute rama era bine imbracata si catarata in capul mielului negru. „Hai mielule” striga Pastaie „prinde-l pe Pepene”, „vezi ca ne ajunge Fular.” „Mars, Urzica, lasa-ne in pace!” nu se mai oprea el din vorbit, acum ca se incalzise.
S-au distrat toata dupa-amiaza, si de atunci in fiecare zi, pe gheata, prin zapada. Iar cand s-a facut primavara, Pastaie le-a povestit tuturor ca el nu a hibernat sub pamant ci s-a jucat, imbracat bine, cu caciula, fular si sosete. Iarna asta Pastaie a fost un blanos.

Inotand printre smiorcaieli

Oceanul parea diferit in aceasta dimineata. Un pestisor mirat si agitat se opri cand o vazu pe Bluela, balena, tipand cat putea ea de tare: „Ma strang pantofii! Ma strang pantofii!”.
Pestisorul nu intelegea nimic, balena nu avea pantofi si nici macar picioare in care sa-i puna. Balena se tranti botoasa pe fundul oceanului starnind un nor de nisip.
„Nu mai vad nimic! Nu mai vad nimic!” se auzi vocea unei meduze. Era chiar Vera, meduza verde, care incerca sa citeasca dintr-o carte, insa razele soarelui nu mai ajungeau la ea din cauza balenei. „Hei, balena uriasa” se infurie meduza ” da-te mai incolo, nu pot citi din cauza ta!”
Pestisorul incerca sa intervina, si sa-i spune meduzei ca daca se muta doar putin mai departe, ar fi putut citi, acolo razele soarelui se vedeau inca.
„Nu pot sa ma misc, ma strang pantofii!” mormai balena.
„Nu vreau sa plec de aici , aici e locul meu de citit” ii raspunse incruntata meduza.
Vazand ca nu poate sa le impace, pestisorul pleca mai departe. Se intreba oare ce se intampla astazi, de ce toata lumea e suparata, se smiorcaie si se vaicareste?
De dimineaza pestisorul inotase in apele putin adanci de langa mal. Incercand sa prinda un tantar, scosese capul deasupra apei si atunci vazuse o pisica alba, mare, grasa si lenesa trantita in iarba.
„Vreau bomboane! Vreau bomboane” miorlaia pisica fara sa faca nimic.
Pestisorului i se paru caraghios ce auzise, dar acum, dupa ce se intalnise si cu balena si cu meduza, nu stia ce sa mai zica.
„Trebuie sa merg la prietenul meu delfinul, el e intelept si stie tot se se intampla” se gandi pestisorul.
Insa chiar atunci trecu pe langa el cineva inotand repede, repede. Era nautilusul, cu carapacea lui ascutita. „Mi-a intrat plancton in ochi, mi-a intrat plancton in ochi!”
Nautilusul Elice se apropie de pestisor si se uita la el fix, cu ochii mari incercand-ul sa-l faca pe pestisor sa se uite cu atentie. „Vezi, am plancton in ochi!” repeta el si inota mai departe la fel de repede. Nici nu il auzi pe micul peste zicand „nu se vede nimic, nu vad nimic in ochii tai.”
Bietul pestisor era de-a dreptul ingrozit, nu intelegea ce se intapla in jurul lui.
„Mi s-au inversat petele! Mi s-au inversat petele” era orca Mura, care se tinea de obraji si facea tumbe prin apa. „Pestisorule, stii ca eu am pete albe pe obraji?” intreba orca. „Uite una in stanga si una in dreapta...”.
Pestisorul dadu emotionat din cap, ca da, asa e.
„Azi s-a intamplat ceva”, zise orca ingrijorata. „Pata din stanga s-a mutat in dreapta si cea din drepata in stanga” continua orca sa se planga.
„Dar mie mi se par la fel” incerca sa raspunda pestisorul dar vazand ca orca nu-l asculta dadu sa plece mai departe cand, deodata, se izbi nas in nas cu un rechin.
„Vai!” se sperie pestisorul, crezand ca rechinul o sa-l manance. Dar era rechinul Piscot, pretenul orcii, care nu manca pesti niciodata, era prieten cu toata lumea din ocean. Azi era foarte trist „ma dor dintii, ma dor dintii! Am vrut sa mananc ceva si nu am fost atent si am muscat dintr-o piatra!” se vaicari si Piscot.
Pestisorul inota mai departe, lasandu-i pe orca si rechin sa se planga unul altuia. Pana la casa delfinului nu mai era mult. Vazu ceva care se misca in nisipul de pe fundul oceanului.
„Unde-i canapeaua mea? Unde-i canapeaua mea?” se auzi imediat. Era pisica de mare, cu ochii mici si obositi. Incerca sa se culce, si nu gasea un loc unde sa stea.
„Pisico, incepu pestisorul „doar oamenii au canapele, nu si animalele din ocean.”
Pisica de mare se intrista. „Si eu cum dorm fara canapea sau fara pat, asa pe jos?” se smiorcai ea in continuare.
Dar nu termina bine de vorbit, ca de undeva de mai departe se auzi „Mi s-au incurcat tentaculele! Nu pot sa ma scarpin la ochi, mi s-au incurcat tentaculele”
Pestisorul o vazu pe caracatita Curcubea cum plangea si se tavalea si atunci se hotara sa nu mai stea deloc pe ganduri.
In cateva minute ajunse la delfin.
„Ce te aduce la mine pestisorule”, ii zambi delfinul, cel mai intelept animalut din intreg oceanul. Si pestisorul incepu sa-i povesteasca cum astazi nimeni nu se comporta normal si toti plangeau se vaicareau si se smiorcaiau fara vreun motiv. Si ii mai spuse ca si pe el il doare burtica si simte ceva, dar nu poate spune ce.
Delfinul rase cand auzi de pantofii balenei, canapeaua pisicii de mare, bomboanele pisicii, petele orcii si despre toti ceilalti.
„Vino cu mie si o sa intelegi” zise delfinul. Pestisorul isi tinu respiratia si scoase capul deasupra apei. Delfinul ii zise „Vezi, de aici se vad norii aceia negri si amentatori. Vine un uragan. Noi, animalutele, simtim ca vine ceva rau. Fiecare in felul lui, pe tine te doare burtica, pe nautilus ochii. Numai ca nu stim ce e si celelalte animalute nu au un loc asa bun ca mine de unde sa vada in largul oceanului, sa vada norii si sa inteleaga ca vine uraganul. Si de aceea plang, se smiorcaie si nimic nu le place. Noi insa trebuie sa-i prevenim ca ceva rau se apropie. Hai sa inotam si sa-i anuntam, sa le spunem sa stea cat mai aproape de fundul oceanului, acolo unde nu se simt valurile si unde nu se vad fulgerele si nu se aud tunetele.”
Dupa o noapte intreaga de furtuna, fulgere, tunete, valuri uriase, toate animalutele din ocean s-au trezit vesele si prietenoase. Meduza ii citea o poveste balenei, orca se mandrea cu petele ei frumos conturate, rechinul le arata tuturor dintii lui ascutiti, nautilusul si pisica de mare faceau concurs care vede mai departe.
Iar pestisorul se uita la ei si zambea fericit, gandindu-se ca intr-o zi va fi si el la fel de intelept ca delfinul, prietenul lui mai mare.

Prima toamna a ariciului

Astazi in parc, la locul de joaca pentru copii, s-au strans o multime de animalute, patru pui de veverite, doi catelusi, cateva vrabiute si chiar si o ratusca. Le placea in acel loc pentru ca aici veneau copiii, si copiilor le place sa se joace cu animalele. Asa ca in fiecare zi se juca cineva cu ele, le mangaiau sau le dadeau ceva bun de mancare.
Acum insa se intampla ceva neobisnuit. Cu totii il ascultau cu atentie pe un pui de arici care tipa cat il tineau puterile.
“Ajutor! Ajutor!”
“Linisteste-te ariciule, linisteste-te!” Incercau sa-l opreasca toti ceilalti. “Ce s-a intamplat?“
Insa ariciul nu se putea abtine din tipat si tropait.
„Stranuta si cad toate! Stranuta si cad toate! Au racit cu totii!”
„Cine stranuta? Ce cade?” macai ratusca mirata, in timp ce alerga dupa o rama prin iarba.
Dupa cateva minute ariciul s-a oprit si s-a asezat pe iarba. A inceput sa explice:
„Avem nevoie de un doctor. Toti copacii din padure au racit.”
„Cum adica au racit?”, intreba unul dintre catelusi. De unde stii, copacii nu vorbesc.”
„Daca inchideti ochii, veti auzi cum fiecare copac din padurea asta stranuta. E clar ca sunt cu totii raciti si trebuie sa-i ajutam. Sa chemam un doctor!”
Au inchis ochii si au incercat sa asculte in liniste. Doar ratusca tinea inca un ochi deschis, incercand sa nu piarda rama din priviri.
„Nu se aude nimic”, mormai un catel. “Sigur au racit?”
“Daca nu ma crezi”, zise ariciul, “uita-te cu atentie la copaci. O sa vedeti ca din cand in cand cad cateva frunze din copac. Atunci cand stranuta, le sar frunzele. Sunt bolnavi, trebuie sa-i ajutam.”
Cu totii au tacut. “Ai dreptate”, macai rata. „In curand se incalzeste si vor veni copiii in parc, la locul de joaca. Trebuie sa facem ceva, repede. Mergeti si chemati doctorul padurii, pe ciocanitoare.”
“Ciocanitoarea nu e acasa”, zise o vrabiuta. “E plecata la mare, cu bunicii.”
“Si ce facem? Ce facem? Incepu din nou aricelul sa se vaite”, izbucnind in plans.
Nimeni nu stia ce sa zica si mai ales ce sa faca.
Auzindu-si puiutul plangand, mama arici a iesit din vizuina in fuga.
A ascultat toata povestea in timp ce isi mangaia puiul pe tepii lui mici. A izbucnit in ras, uitandu-se la toate fetisoarele triste din jurul ei.
“Puilor”, incepu mama arici. “Nimeni nu e bolnav. Copacii nu stranuta. Voi sunteti mici si nu ati mai vazut asa ceva pana acum. Vine toamna”, completa ea. „Incep sa cada frunzele si sa fie frig.”
Cu totii au respirat usurati. Deci nu era nevoie de nici un doctor, asa era normal sa se intample, se terminase vara si venea toamna.
“Hai”, continua mama arici, “asteptati copiii si jucati-va, in cateva zile se va face frig si nici un copil nu va mai veni la locul de joaca, vom merge sa ne intalnim cu ei pe derdelus.”
In jumatate de ora ratusca manca biscuiti, vrabiutele fulgi de porumb, cateii erau smotociti si trasi de coada de catre copii, ariciul se juca de-a v-ati ascunselea pe dupa bancile din parc, in timp ce frunzele din copaci se asterneau in liniste peste tot in jurul lor.

Gradina lui Mișa

Si in aceasta dimineata melcul Mișa a iesit dintre frunzele unde isi facea culcusul peste noapte pentru a cauta ceva bun de macare.
Nu mai plouase de trei zile si se stie ca melcilor le place apa si iarba uda. Asa ca Mișa gasi cu greu ceva gustos, cateva bobite dintr-un tufis de langa strada.
„Buna dimineata melcule”, spuse o furnica grabita. „Ce ne mai povestesti astazi?”
Mișa era cunoscut pentru ca era un melc foarte vorbaret. Se suia pe cate o piatra sau pe o bordura sau pe cate un morman de frunze colorate si le povestea celor din gradina, furnici, melci, buburuze, rame si chiar si unui catel, tot felul de intamplari caraghioase.
„Nu va povestesc nimic azi. Azi vom construi ceva.” Vorbi Mișa serios, „insa am nevoie de voi toti sa ma ajutati. Pamantul este prea uscat, in curand nu vom avea ce manca. Trebuie sa udam gradina astazi!”
„Pai si cum sa facem asta?” intreba catelul. Furnicile s-au asezat pe iarba incercand sa gaseasca o solutie. Cum sa faca ele sa ploua, cine a mai vazut asa ceva? Asa ceva nu se poate. Ceilalti melci au intrat fiecare in cochilia lui, ca sa se gandeasca in liniste la un plan.
„Stati” zise Mișa „eu stiu deja cum sa facem. E foarte simplu. Trebuie sa aducem apa din lac.”
„Pai lacul e dincolo de strada noastra, cum sa facem noi asa ceva?”
Furnicile s-au gandit – fiecare dintre ele va aduce cate o picatura de apa, pana se uda toata gradina.
Melcii s-au gandit si ei – nu se poate uda gradina cu apa din lac. Ei vor smulge toata iarba si o vor arunca in apa, asa va fi iarba uda.
Catelul nu s-a gandit deloc, se scarpina de zor intrebandu-se de ce au nevoie toti din jurul lui de apa, el se ducea la lac si bea direct de acolo.
Dar Mișa i-a intrerupt din nou razand „nu se poate asa”. Ca sa avem ce manca aici la noi in gradina, trebuie sa facem ca oamenii, sa aducem apa din lac printr-un tub sau printr-un canal.”
„Ce inseamna canal?” intreba un pui de furnica. „E ca un tobogan acoperit”, il lamuri un melc mai in varsta, cu cochilia aurie.
„Pai si din ce putem noi face un canal?” se mira catelul.
Mișa ii puse pe toti sa culeaga frunze. Fiind toamna frunzele cazute pe iarba aveau culori minunate. Furnicile au cules frunze galbene, melcii frunze aurii, ramele frunze aramii. Catelului nu ii placeau frunzele „sunt pline de praf” zicea el lenes, si statea cu botul pe labe intr-un colt al gradinii, cascand din cand in cand.
Fiecare si-a rulat frunza, ca sa obtina un tubulet. Ca sa nu se desfaca tubuletul de frunza au luat cate o bobita de rasina din pinul de langa strada si a pus-o pe frunza, exact cum i-a invatat Mișa.
„Fiecare sa prinda tubuletul de cel din fata lui”, ii invata Mișa si cu totii se mirau cum de stie un melc vorbaret atatea lucruri. Probabil nu doar vorbea, ci uneori mai si asculta, atunci cand cineva foarte intelept era in preajma lui. Dar nimeni nu il vazuse vreodata pe Mișa ascultand, ci doar bodoganing sau vorbind cu voce tare.
Mișa zambea si era foarte fericit ca planul lui mergea. Intotdeauna isi dorise sa faca asa ceva.
Au sarit cu totii in sus de bucurie cand au vazut ca apa din lac a inceput sa se scurga prin tubul lung tocmai pana in gradina lor, planul lui Mișa mersese de minune. Se pare ca cel mai vorbaret melc era si cel mai destept din gradina, chiar si cainele a fost de acord cu acest lucru.
Peste cateva minute in mijlocul gradinii se facuse o baltoaca in care s-au bagat cu totii. Chiar si catelul s-a tavalit, bucuros ca are un prieten care stie sa faca astfel de lucruri inteligente.
Iar cand seara a venit, fiecare s-a dus la culcare, iar Mișa s-a retras intre frunze, acolo unde, inainte sa adoarma, mai citea cate o pagina dintr-o carticica mica, uitata de un baietel in gradina. Se pregatea sa le explice a doua zi prietenilor lui cum merg semafoarele si cum isi pot face o barcuta cu panze cu care sa se plimbe pe lac.

Gradinita in padure

Capsunile stateau una peste alta, scaldandu-se intr-un sirop cu mult zahar intr-un vas mare, mare de tot, sprijinit pe o buturuga. MorMor il pazea nu care cumva sa se impiedice cineva de el si sa-l rastoarne. Cand nu era nimeni atent, sterpelea o capsuna si o manca, avand grja sa ascunda lingurita si sa se stearga de sirop.
La doar o aruncatura de bat mai departe, Rita pregatea paharele cu apa si ordona borcanelele cu sirop. Vroia sa fie intr-o ordine anume, brad, mure, coacaze, zmeura. Cum insa toate borcanele aveau aceeasi culoare, Rita trebuia sa guste din fiecare sirop sa se asigure ca sunt in ordinea corecta. Si le verifica la fiecare cinci minute, zambind cu gura pana la urechi, mandra de rolul ei si incantata de gustul siropurilor.
Rafa statea in mijlocul curtii si privea de sus. Toate pareau in ordine in coltul din stanga. In coltul din dreapta inca se mai lucra. Rila si Vulpita aranjau un covor de frunze. Teposila puse in mijlocul scenei un cos mare, plin cu flori proaspat culese.
In cateva minute totul era gata pentru serbarea gradinitei din padure.
Doamna educatoare a tras cortina si cei sase prieteni s-au vazut fata in fata cu toate animalele padurii, venite sa vada cu ce s-au pregatit in acest an? Poezii, piese de teatru, ghicitori?
Prietenii nostri aveau emotii, desi repetasera rolurile de multe ori saptamanile trecute.
Primul a venit in fata scenei MorMor. Si-a luat inima in dinti si a inceput:
“Sunt un copac viguros
Plin de conuri si de ace
Sunt destul de racoros
Cine sunt? Hai, vino-ncoace
Sa-mi raspunzi la intrebare”
Si toata lumea adunata in poiana a strigat in cor: “Bradul” aplaudandu-l pe urs.

“Sunt o palarie colorata
Am o tulpina cauciucata
Plina de buline si culoare
Stie cineva ce sunt eu oare?
Toata poiana a raspuns: “Ciuperca” aplaudandu-l pe Teposila. De emotie, ariciul se restogoli pana in capatul celalalt al scenei.

“Toti ma plac sau ma mananca
Imi place sa ma scald in roua
Sunt verde daca ma ploua
Dar ma-ingalbenesc la soare
Stie careva ce sunt eu oare?
O parte din sala a ramas pe ganduri, insa o caprita striga fericita “Iarba!!” si Rita pleca razand la locul ei. Ghicitoarea ei fusese cea mai grea de pana atunci.

“Stam ascunse printre frunze micute
Ne place soarele si suntem grasute
Suntem gustoase si parfumate
Culege-ne doar daca suntem coapte.

Mirosul capsunilor cu zahar, indelung pazite de MorMor, invadase deja poiana in care se tinea serbarea, si ultima ghicitoare i-a facut pe toti sa raspunda “Vrem si noi capsuni!!!”
Aplauzele au acoperit scena si doamna educatoare i-a laudat pe fiecare in parte. I-a invitat pe toti actorii si spectatorii sa manance capsuni si sa se racoreasca cu siropuri de toate felurile. Erau cu totii mandri ca serbarea a iesit atat de bine si le-au promis tuturor ca la anul serbarea va fi si mai frumoasa si mai gustoasa.

Din nou la gradinita

In fiecare casa de pe strada cu castani seara aceasta era una cu totul aparte, plina de emotie si de nerabdare.
O vara intreaga toti cei douazeci si patru de castani ai strazii i-au vazut pe prietenii nostri alergand, strigand, cantand, ascunzandu-se, jucand mingea sau desenand cu creta pe asfalt. Dar in seara aceasta nimeni nu se mai juca, nimeni nu mai desena.
Rita se invartea prin casa cu un ghiozdan in spate, sa vada daca ii mai vine bine si daca nu cumva e prea mic pentru a duce atat caietele, creioanele, lipiciul cat si vreo trei-patru ghinde delicioase.
Rila isi ciuli urechile. Nu isi gasea cariocile si statea cu urechile in sus sa auda cel mai mic zgomot. Era convins ca, daca gradinita incepe, si cariocile isi doresc sa mearga, deci il vor striga de prin vreun sertar, acolo unde le lasase el la inceputul verii. Numai ca, in loc sa auda asa ceva , il auzi foarte bine pe vecinul sau, ursuletul.
MorMor se intraba cum de trebuie sa mearga din nou la gradinita atata timp cat i se spunea Atotstiutor? Asta nu insemna ca stie tot? Ce sa mai invete? repeta el prin casa. Dar taticul urs stia sa-i explice, ca de fiecare data, ca un baietel destept poate invata lucruri noi oricand si in orice imprejurare. Si cu atat mai mult atunci cand e inconjurat de prietenii sai si de intelepciunea si iubirea doamnei educatoare.
Vulpita era trista. Gradinita insemna ca nu se vor mai putea juca zi de zi, de dimineata pana seara. Ea nu voia ca vacanta sa se termine. “Nu vreau sa merg la gradinita, vreau sa ma joc, vreau sa alerg, vreau sa desenez, vreau sa citesc, vreau sa colorez, vreau sa ma uit la filme despre natura, vreau sa decupez, vreau sa lipesc pui de gaina facuti din hartie galbena pe plansa mea cea verde….” Spunea ea repede-repede si fara pauze, cum ii sta bine unei vorbarete. “Si ce crezi tu ca inseamna sa te duci la gradinita?” intreba mama Vulpitei, o doamna vulpe sireata, zambind pe sub mustatile rosietice. “Pai la gradinita nu ne lasa sa facem ce vrem noi, ne pune sa desenam, sa citim, sa coloram, sa decupam, sa lipim pe planse…..” si dandu-si seama ca mama o pacalise, incepu sa sara intr-un picior..”Vreau sa merg la gradinita, hai mami, ajuta-ma sa-mi pregatesc ghiozdanul” zise ea razand. “Vreau sa inceapa gradinita!”
Rafa, cea mai constiincioasa eleva din grupa mijlocie, scoase gatul lung pe geam si se uita cu atentie la tot ce se intampla in casele vecine. Ea isi facuse deja ghiozdanul de ieri si azi toata ziua a stat la geam si s-a intrebat cum va fi in grupa mare. Va putea sa fie tot cea mai buna din clasa? Cine o sa stie asa multe poezii ca ea, sau cine o sa poata desena la fel de frumos ca ea?...
Toate acestea urmau sa isi gaseasca raspunsul a doua zi, cand prietenii nostri vor intra inca o data pe poarta gradinitei. Vara fierbinte care tocmai se incheia transformase copaceii verzi de la serbarea de anul trecut in portite aurii prin care isi faceau aparitia rasetele si chicotelile grupei mari.
Doamna educatoare ii astepta pe toti cu bratele deschise aratandu-le vestiarul unde isi vor lasa papuceii, curtea plina de flori si mai ales clasa cea noua impodobita cu baloane. Acolo, inainte sa inceapa lectiile, au mancat cornuri cu miere si au baut lapte.

Poveste de Paste

Buna dimineata Morcoveata, zise mama iepure, in timp ce pregatea micul dejun. Hai, da-te jos din pat. Azi e o zi importanta! Sau ai uitat? Mama iepure ii dadu un cot tatalui iepure, care era cat pe ce sa verse sucul de morcovi. “Nu am uitat, maine e Pastele si azi pregatim oua pe care le ascundem in gradinile copiilor” se dezmetici Morcoveata. Asa e puiule, eu si tati am pregatit deja vopselurile inainte de a te trezi tu. Avem vopsea de ciocolata, vopsea de acadele, vopsea de frunze de menta, vopsea de scoarta de copac si chiar si vopsea de morcovi.
Vopsea de ciocolata? Sper ca pastram si noi cateva oua, doar nu o sa le dam pe toate copiilor… mormai iepurasul somnoros.
Hai, rase tata iepure, fugi si adu ouale. Dar ai grija, chiar si in ziua de Paste mai vin lupi prin zona, si lor le plac ouale.

Morcoveata isi lua masinuta de jucarie si topai fericit spre gradina, acolo unde locuia familia Omleta, cunoscuta in intreaga zona pentru ouale mari si gustoase pe care le faceau. In aceasta dimineata, doamna Omleta, gaina, alerga dupa puisorii sai. Plouase de dimineata si puii alergau dupa toate ramele ce iesisera din pamant. Fugeau in toata directiile, izbindu-se unii de ceilalti si facand un zgomot infernal.
Bine ai venit Morcoveata, te asteptam, zise domnul Omleta, cocosul. Ouale sunt pregatite pentru tine, hai sa te ajutam sa le pui in cosulet. Dar am o rugaminte. Sa ascunzi un ou imbracat in ciocolata chiar in florile din fata casutei de peste drum. Acolo sta o fetita foarte draguta, care ne arunca boabe de porumb in fiecare dimineata.
Asa o sa fac, zise Morcoveata si topai fericit mai departe, cu gandul la pensulele inmuiate in ciocolata si in tot felul de sosuri gustoase.

Cioc Cioc, / Buna dimineata ghemotoc, / ce ai tu acolo-n cos? Pare-a fi ceva/ numai bun de a manca / sau cu care m-as juca / asa e? / sau nu-I asa?
Buna dimineata d-na Strofa, chicoti Morcoveata. Era o zi insorita si d-na ciocanitoare iesise prin poina. Toata lumea o cunostea pentru ca era mereu vesela si vorbea tot timpul in versuri. Spunea oricui o intreba, ca asa ii sta bine unui cantaret. Ciocanitul copacilor este un cantec si orice cantec are si versuri, se infoia ciocanitoarea explicand.
“Sa stiti ca nu o sa ascund oua in scorbura vreunui copac, ca sa nu-l spargeti cu ciocul dumneavoastra ascutit” Ciocanitoarea rase de idea iepurasului si-I ura drum bun / si spor la vopsit / sa ascunda bine ouale, /sa fie greu de gasit.

Tot restul zilei, familia de iepuri a pictat oua, a amestecat vopseluri. Morcoveata era foarte fericit, iar mama si tata iepure l-au laudat pentru priceperea lui. Iar iepurasul nu stia ce sa faca a doua zi. Carui copilas din cartier sa-I duca oul imbracat in ciocolata cu gust de alune? Sau pe cel de culoarea scoartei de copac cu gust de rosie? Sau pe cel verde ca menta cu gust de ciuperci?
Iar parintii l-au linistit, spunandu-i ca fiecare copilas va gasi cu siguranta oul pictat care i se potriveste cel mai bine, si care ii va place cel mai mult, pentru ca asta inseamna Pastele, surpriza de a gasi bucurie in orice lucru care ne inconjoara.

La doctor

Nimic nu parea sa-i mai poata inveseli pe morcovi, nimeni nu mai vorbise cu ei de 3 zile, de cand plecasera din piata. Stateau tristi intr-o cutie din debara, si rareori se mai deschidea usa. Atunci puteau vedea pentru cateva secunde ce se intampla in casa. Ii vedeau pe cei doi fratiori care alergau de colo colo si care faceau galagie.
- Vreau o bomboana!
- Eu nu vreau bomboana, eu vreau cartofi prajiti!
- Eu nu vreau sa mananc deloc, vreau sa ma joc!
- Eu nu vreau sa ma joc, eu vreau cartofi prajiti!
Dupa care usa debaralei se inchidea la loc si nu se mai deschidea ore in sir.


Morcovii locuisera o perioada intr-o gradina frumoasa, acolo unde soarele ii trezea de dimineata si picaturile de ploaie ii umplea de bucurie si de viata.
Au calatorit cateva ore intr-o masina, un camion plin de lazi cu nisip. S-au jucat impreuna cu o telina si doi napi, au facut forme in nisip. Morcovii erau pusi pe joaca, asa ca, fiindca nimeni nu le-a atras atentia sa fie cuminti, au aruncat cu nisip in capul catorva cartofi galagiosi, ce se rostogolisera dintr-un sac. Cartofii s-au suparat si au bombanit tot drumul. Cu toate astea plimbarea a fost minunata, au vazut case colorate, masini, biciclete si au ajuns in final intr-o piata, alaturi de multe legume si fructe. Aici toata lumea era fericita, pepenii stiau povesti frumoase iar ardeii aveau cele mai minuntate voci, stiau multe cantece si recitau poezii.


In dimineata asta insa nu se auzea nici un zgomot din casa. Nimeni nu alerga, nimeni nu facea galagie. Usa debaralei s-a deschis de cateva opri si mama lua de aici diverse lucruri. Parea ingrijorata si grabita. Se lumina la fata cand vazu morcovii, zambii si ii lua pe toti in bucatarie.
- Cata lumina! Se gandira morcovii si imediat au vazut ca pe masa se gaseau multi prieteni, o ceapa, un ardei, chiar si un pastarnac. Nici urma de bomboane sau de cartofi prajiti, favoritii copiilor. Doar cei doi fratiori tristi, in pijamale, fiecare stand cuminte in scaunelul lui. Nu ziceau nimic, se tineau cu mainile de burtica. Au mancat si s-au culcat repede, in timp ce mamica lor le-a citit o poveste despre un cavaler viteaz si o printesa nemaintalnit de frumoasa.


Iar cand s-au trezit, ca prin minune, au fugit veseli si plini de energie la cutia de vopseluri, s-au desenat pe fata cu culori si au fugit spre mama lor:
- Bine ai venit la cabinetul nostru medical, zisera cei doi fratiori in cor.
- Eu sunt doctorul Morcov, zise baietelul, ce-si facuse dungi portocalii pe fata.
- Iar eu sunt doctor Ceapa, completa surioara, cu obrajii aurii.
- Daca te doare burtica, vino la noi la cabinet. Avem un medicament extraordinar, ce te vindeca de dureri de burta imediat. Chiar si de dureri de cap. Se cheama Supa si se ia o data pe zi, cam la ora mesei de pranz. Se administraza impreuna cu paine, servetel si lingura, spusera ei seriosi. Scoate limba si zi AAAA! , size baietelul, incercand sa imite un doctor adevarat
- Cum sa nu, intra si mama in joc, chiar am nevoie de un astfel de tratament. Doar ca va trebui sa-mi dati o cantitate mai mare, ca pentru adulti, rase ea.
Multa vreme de aici incolo nici un alt morcov nu s-a plictisit in debaraua celor doi fratiori. Iar cei doi au mers o saptamana intreaga la gradinita deghizati in doctor Morcov si doctor Ceapa, povestindu-le tuturor despre medicamentul miraculos pregatit in cabinetul lor medical.

In gradina

Hai copii, e o zi minunata, sa iesim la joaca, se auzi vocea mamei, iar cei doi fratiori se imbulzira pe usa din spatele casei, care dadea in gradina. Andreea se impiedica de motanul Fular, in timp ce pe Andrei il lingea pe fata de zor Urzica, dulaul familiei.
Erau foarte fericiti ca isi pot petrece sfarsitul de saptamana la tara, in aer liber, iar animalele din curte erau si mai fericite ca cei doi fratiori au venit sa-i viziteze si sa se joace cu ei.
Nu era insa o vizita intamplatoare, in toamna asta se intamplasera multe lucruri, ce-i facusera pe cei doi sa bata drumul tocmai de la ei de acasa, din apartamentul lor plin de jucarii. Venisera sa-i vada pe noii membri ai familiei.


Prima surpriza! anunta mama, iar privirile celor doi se indrepta catre sase pui vargati de pisica. Motanul Fular, un grasan lenes si dungat, se intindea de bucurie si mieuna mandru de el si de puii care dormeau inghesuiti langa mamica lor, pisica Manusa. Ea avea grija ca nimeni sa nu-i atinga, erau prea gingasi char si pentru a fi atinsi de degetelele celor doi fratiori.
Andrei si Andreea tropaiau de fericire, mai mai sa-i trezeasca pe pisoi, dar imediat atentia lor a fost atrasa de altceva.

A doua surpriza! anunta si tatal copiilor, in timp ce Urzica dadea din coada si alerga in jurul sau. Doi pui rotunzi si patati si-au scos boticele dintr-un castron cu lapte, zicand parca „Bine ati venit!” In loc de urare se auzi doar un scartait, cei doi pui nu stiau sa latre inca. Imediat cei doi aterizara in bratele copiilor, acceptand cu placere sa fie trasi de urechi, gadilati si mangaiati.
A treia surpriza nu mai apuca sa fie anuntata, pentru ca, ca din senin, se starni o ploaie rece ce-i alunga pe pisoi si pe catei in culcusurile lor. Iar copiii fugira in casa inainte ca stropii mari de ploaie sa se ascunda in suvitele lor castanii.


Acum doua perechi de ochi priveau triste pe geam cum apa uda iarba, iar aleea se umple de noroi. Parea o zi in care nu se vor mai putea juca. Probabil se vor intoarce mai devreme acasa. Simteau ca excursia lor s-a terminat, desi abia ajunsesera aici.
Hai Pastaie, e o zi minunata, sa iesim la joaca! se auzi vocea mamei rama si puiul ei o lua la fuga printre firele ude ale ierbii. Era ce-a dea doua ploaie pe care o vedea mica rama si i se parea ceva minunat. Taratoarelor nu le place pamantul uscat si curat si de aceeasi parere era si Pepene, taticul celor 8 purcelusi veniti pe lume saptamana trecuta.
Salut Pastaie, zise Pepene, sa te feresti de noi, ca azi e o zi numai buna de rostogolit prin noroi, zise tata porc si le arata purcelusilor una din tumbele lui preferate, prin care reusea sa se murdareasca peste tot doar dintr-o rostogolire.
Hai si voi, cate unul, nu va inghesuiti!
Pastaie stia ca purceii sunt mari si neatenti si de aceea alese o baltoaca mai ferita, acolo unde un purcelus rodea o scandura smulsa dintr-un gard.
Cele doua perechi de ochi din spatele geamului devenira mari si mirate. Cum se putea cineva distra pe o vreme ca asta, cand tot ce poti face e sa stai in casa si sa te uiti la televizor?

Se pare ca surpriza numarul trei s-a acoperit de noroi, rase tatal copiilor. Am vrut sa vedeti si purcelusii, insa trebuie sa asteptam sa treaca ploaia.
Poate nu trebuie sa asteptam, zise mama, facand cu ochiul. Putem inventa chiar si surpriza numarul patru, zise ea, scotand ca de nicaieri doua pelerine de ploaie. Si cizme de cauciuc, care se potriveau perfect cu cele patru picioruse ce tropaiau deja langa usa.
In cateva minute Andrei era calare pe Pepene, Urzica latra sarind din balta in balta iar Andreea studia cu atentie incercarile lui Pastaie de a se catara pe o piatra alunecoasa.
Nu a trecut mult timp si cu totii aveau culoarea noroiului, si cu toate astea erau bucurosi sa petreaca o zi minunata in gradina. Chiar daca nu avea toata lumea o limba lunga care sa le fluture, precum cea a dulaului Urzica. Iar daca ar fi avut coada, atunci cu siguranta ar fi dat cu totii din ea.

La Circ

Azi in centru, in piata mare
cortul auriu ascunde
zeci de glume si baloane
“A venit circul!” se-aude
lumea-ntreaga da navala.

Primul a auzit Rila,
Iepurila urecheat
Care-a dat sfoara in tara
Si pe urs l-a intrebat:
MorMor Atotstiutor,
Cine e mai firos,
Leul rege, coama blonda
Sau ariciul cel tepos?

Teposila s-a strambat
Si-a promis sa nu asculte
Ce avea sa zica ursul.
Era doar interesat
Daca sunt sau nu maimute
Zambarete si dragute.

Rita si Vulpita,
s-au luat dupa multime
sa vada si ele circul.
Dar era prea multa lume.
Zburdalnica veverita
s-a dus sus, la inaltime
agatata de-un gat lung
sa vada ceva mai bine.

Gatul lung zambi si zise
Ce ma bucur! rase Rafa
In sfarsit voi vedea zebre,
Si voi fi din nou aproape
De-ale Africii surate

Rinoceri, cai si gorile
Clovnii scot prin urechi bile
Leoparzii sar prin foc
Acrobatii merg pe sarma
Uite-o roata cu noroc!


Vulpita cea vorbareata
Nu s-a mai oprit trei zile
Povestind la toata lumea
Cum e circul si ce bine
E sa ai prieteni dragi
Cu care sa-mparti povestea
Cu maimute si-elefanti.

Concurs de masinute

Dis-de-dimineata, Gopi si Ropi s-au trezit au mancat pe fuga si au plecat la joaca. Era o zi frumoasa, cu soare, iar cei doi arici alergau de colo colo. Dornici de aventura, ei au iesit din gradina si au plecat in lungul aleii. Nu mult mai departe, in dreptul unei banci, au gasit o masinuta rosie cu roti negre. Probabil ramasese acolo peste noapte, uitata de vreun baietel care locuia in zona. Ropi si Gopi s-au invartit tacuti si atenti in jurul masinutei. Vazusera de multe ori cum copiii se suie pe astfel de jucarii si merg in mare viteza.
“O masina de jucarie!” se bucura Gopi, si fara sa mai stea pe ganduri se repezi si se sui pe ea. Masina era suficient de mica pentru ca piciorusele scurte ale ariciului sa ajunga la pamanat si astfel Gopi putea sa-si faca vant. “UUuuuuu!” ce repede merge!!!”
Ropi alerga dupa el “Lasa-ma si pe mine!”
Cei doi fratiori erau in culmea fericirii. De mult isi doreau o astfel de jucarie si astazi o gasisera chiar langa casa lor.
“Acum e randul meu!”
“Tu te-ai dat mai mult, lasa-ma si pe mine!”
In scurt timp, Gopi si Ropi incepura sa se certe, fiecare incercand sa stea cat mai mult pe masinuta. Oricat de putin statea celalalt, tot nu era bine. S-au imbufnat amandoi. Au luat jucaria si au plecat acasa, fiecare sperand ca Mopi si cu Topi ii vor da dreptate:
“Mami, te rog sa-i spui lui Ropi ca masinutele sunt pentru baietei, ea nu are ce cauta pe masinuta mea”
“Tati, te rog sa-i spui lui Gopi ca masinutele rosii sunt doar pentru fetite, Gopi sa-si gaseasca o masina gri sau albastra. Nu are ce cauta pe masinuta mea”
“Linistiti-va aricilor!” ii intrerupse Mopi. “Nu inteleg de ce va certati.” “De fapt nu inteleg de unde a aparut aceasta jucarie? V-a dat-o un copil?”
“E masinuta mea!” continua Gopi.
“Ba e a mea!” nu se lasa mai prejos Ropi.
“Mami are dreptate. Unde ati gasit-o?” insista si Topi, tatal celor doi.
“Pe alee, langa o banca...” lasara cei doi frati nasucurile in jos.
“Deci nu e a voastra, ci a unui copilas. Probabil a uitat-o aseara si intre timp o cauta. Trebuie sa o ducem la loc. Cum ar fi daca voi v-ati pierde jucariile si nu le-ati mai gasi niciodata?”
Gopi si Ropi s-au lasat convinsi si au dus masinuta la loc pe alee. Cei patru au asteptat cateva minute pititi in spatele unui tufis. Erau cu totii curiosi sa vada cine a putut uita pe alee o masina rosie atat de frumoasa.
In cateva minute, au vazut un copil alergand. “Masina mea, masina mea, am gasit-o!” iar din spate se auzi vocea calma a tatalui sau “Ti-am spus sa nu plangi ca pana la urma o gasim noi.”
In loc sa mai fie tristi ca nu se mai joaca cu masinuta, Gopi si Ropi au devenit imediat veseli, mandri ca au facut o fapta buna. “Baietelul si-a gasit masina datorita noua” se laudau ei acum, iar Topi si cu Mopi zambeau pe sub mustata.
Au plecat spre vizuina, insa dupa numai cateva minute Gopi a zis: „Vreau si eu o masinuta” iar surioara lui nu s-a lasat mai prejos: „Si eu vreau o masinuta”
„Eu vreau una frumoasa, verde”
„Si eu vreau una verde”
„Aricilor” interveni Topi, „copiii se joaca cu masinute, de unde sa avem noi asa ceva?”
Cei doi fratiori se intristara si isi lasara nasucurile in jos.
„Dar eu vreau o masinuta verde” se auzi vocea stinsa a lui Gopi.
„Ba nu, eu vreau o masinuta verde...”
„Linistiti-va, cred ca stiu cum sa facem” ii intrerupse mama lor. Haideti cu mine in debara sa aducem tot ce ne trebuie.
Aricii s-au inveselit si au plecat topaind. Peste cateva minute inteaga familie mesterea de zor.
Prima a fost gata masinuta lui Ropi. Era foarte frumoasa, verde inchis. Imediat a fost gata si masina lui Gopi, care era verde deschis.
„Repede, suiti-va in masinute!” „Au iesit foarte frumoase, bravo aricilor!”
Masinuta lui Ropi era facuta dintr-un castravete in care erau infipte cu ajutorul unor scobitori patru mere verzi, pe post de roti.
Masinuta lui Gopi era facuta dintr-un ardei, in care erau infipte tot cu ajutorul unor scobitori 4 prune verzi.
„Uuuuuuuu ce bine merg, ce viteza avem!!!!”
Masinutele lui Gopi si Ropi au zbughit-o afara din gradina, intrecandu-se pe aleea unde, cu cateva ore inainte cei doi se jucasera cu masinuta baietelului.
„Te-am intrecut!!! Merele mele se invartesc mai repede decat prunele tale!!!”
„Haha, te-am ajuns!!!”
Mopi si Topi se tineau cu greu dupa cei doi pui de arici. „Mai incet, aveti grija!” striga Mopi.
„Sa nu va ciocniti!” ii avertiza si Topi.
Insa cei doi soferi pareau de neoprit. Goneau prin gradinile cartierului, ocoleau copacii, ocoleau masinile, gardurile, doar doar sa vada a cui masinuta merge mai repede.
„Opriti-va” striga Topi. Eu si cu mami nu mai putem alerga atat. Faceti o pauza si dupa aia facem un concurs adevarat.
Din fericire, in ultimul moment Mopi luase cu ea din vizuina o sticla cu apa si acum cei doi concurenti cu tepi isi potoleau setea.
„Acum facem un concurs adevarat” incepu Topi. „La semnalul meu plecati inspre bradul acela. Castiga cel care ajunge primul!”
„Pe locuri, fiti gata, start!
Atat Gopi, cat si Ropi, dadeau din picioruse cat puteau de repede. Masinutele lor pareau sa zboare, dar copacul ales de Topi era foarte departe.
Mergeau la fel de repede, nici unul dintre fratiori nu reusea sa-l intreaca pe celalalt. La un moment dat, masinuta lui Gopi se poticni intr-o piatra si Ropi era cat pe ce sa-l depaseasca. Numai ca Gopi striga „Nu! Nu se poate!” si se repezi la masina lui Ropi si musca dintr-o roata, adica dintr-un mar. Fara o roata, masina se opri, iar Gopi o zbughi pe langa Ropi.
„Haha, te-am intrecut!”
„Nu! Nu se poate!” striga la randul ei Ropi si se repezi la masina lui Gopi si musca si ea dintr-o roata, adica dintr-o pruna.
Acum nici una dintre masini nu mai mergea si cei doi fratiori se certau unul cu celalalt.
„Potoloti-va!” ii despartira Topi si cu Mopi. „In primul rand nu e frumos sa va certati, si in aldoilea rand, nici un concurent nu manaca roti. Acum nu mai avem ce face, trebuie sa plecam acasa.”
„Pai cu ce mai mergem atata drum, ca nu mai avem masinutele” se smiorcai Ropi.
„Pai avem 3 roti de la o masina si 3 de la cealalta. Putem face o singura masina pe care sa va suiti amandoi”
Si, dupa cateva minute, noua masina era gata. Era facuta din castravete si avea rotile din fata facute din prune si cele din spate din mere. Era o masina chiar reusita.
„Pai si ce facem cu piesele care ne-au ramas, cu ardeiul si restul de roti?” inteba Gopi.
„Pai... le mancam” interveni Mopi „avem chiar si apa cu care sa le spalam.”
Iar peste cateva minute i-a chemat: „Gata puilor, haideti la masa”.
Si s-au apucat sa manance gustarea. Erau foarte bucurosi sa poata cere „ Mami, mai da-mi o roata!” sau „Cine mai vrea o felie de motor?”
Dupa ce au terminat masa, au plecat incet, incet catre casa. Gopi si Ropi au vorbit tot drumul de spre urmatoarele lor masinute, si unde sa se intreaca a doua zi.
„Daaaa! Eu vreau o masinuta din struguri si portocale!”
„Eu vreau una din banane!!”
Au ajuns acasa si in numai cateva minute, erau in pat, gata de culcare dupa o zi plina de alergatura. Ochii aproape li se inchideau, insa cei doi frati nu mai conteneau cu descrierea viitoarelor lor masini.
„O sa vezi, eu imi fac o masina in 4 culori, cu o roata facuta dintr-o rosie, una din mar, o portocala si o lamaie.”
„Iar eu o sa am volanul de ciocolata!”
Curand au adormit, visand concursuri de masini, bradul pana la care sa se intrece, masini din zmeura si caramel.
Somn usor.

Tei cu Stejar

Dis-de-dimineata cei doi fratiori arici, Gopi si Ropi s-au trezit pusi pe intrecere. Cand fugea Ropi intr-un colt de gradina, fratiorul ei mai mare, Gopi, fugea si el repede si, daca reusea sa o intreaca pe Ropi, striga cat putea el de tare “Am castigat!!! Eu am ajuns primul!!”
Chiar si la micul dejun, Ropi incerca sa manance mai repede, si daca termina inaintea lui Gopi, se bucura si chitaia cu gura pana la urechi: “Eu am terminat prima, degeaba esti mai mare, ca eu mananc mai repede!!!”
Nu dupa mult timp au venit cu ideea sa faca un concurs sa vada cine castiga astazi. Si nu s-au putut gandi la altceva decat la un concurs de desene.
Vazusera de atatea ori cum copiii deseneaza in parc pe asfalt, numai ca aricii nu aveau creta. Asa ca s-au dus sa-l intrebe pe tatal lor, Topi, ce sa faca.
„Nu avem creta in vizuina” zise Topi „insa putem folosi pietre albe. De fapt si mai usor ar fi sa desenati cu castane. Din astea avem muulte in debara. Vor iesi niste desene nemaipomentite.”
Si cei doi fratiori au zbughit-o in vizuina si au iesit de acolo cu cate doua castane fiecare. Au impartit trotuarul pe jumatate, tragand o linie intre ei, si s-au apucat de desenat.
Aricii sunt mici si grasuti, si au niste manute scurte si nu foarte indemanatice. Oricat de mult le-ar fi placut sa deseneze, Ropi si Gopi nu erau foarte priceputi la desen. Mai incercasera de cateva ori insa nu aveau rabdare sa invete. Atat mama lor, Mopi, cat si tatal lot, Topi, le-au explicat ca nu poti desena de la inceput frumos, trebuie sa inveti pas cu pas.
„Daca vrei sa desenezi o bicicleta, trebuie mai intai sa inveti cum se deseneaza o roata!” le repeta Topi.
Numai ca nimeni nu il asculta, iar Gopi si Ropi se repezeau si bineinteles, reuseau sa faca biciclete cu roti patrate si cu o pedala, sau cu ghidon in loc de sa.
Astazi insa, cei doi erau hotarati sa deseneze cat mai frumos posibil. Castigatorul concursului urma sa primeasca un fluier. Si asta pentru ca Gopi si Ropi gasisera zilele trecute un fluier prin gradina si nu se puteau hotara al cui e, amandoi vroiau sa sufle in el si se tot ciondaneau din cauza lui.
Ropi s-a hotarat sa deseneze un catel mic si pufos, unul care nu latra la arici si care abia asteapta sa alerge si sa prinda o minge. Si-a dat toata silinta, numai ca a iesit cu totul altceva: un dulau fioros cu 3 picioare, o coada stufoasa ca o matura si dintii ascutiti cat toata fata.

“Vai, ce urat e!” zise Gopi. Deloc nu te pricepi la desen. Si de ce are coada asa stufoasa?” radea Gopi de surioara lui. „Cu siguranta eu voi castiga concursul.”
“O sa-l pun sa te muste, daca mai spui atatea rautati.” “Si ma rog tu ce ai desent? Un iepure care a inghitit un bolovan?” se razbuna Ropi.
Gopi a vrut sa deseneze un urs. Numai ca nu a iesit chiar cum si-ar fi dorit, avea urechile mai mari decat ale unui iepure si cu un burtoi mare si colturos. Intr-adevar, ursul lui Gopi semna foarte putin cu un urs adevarat.

“Ursul meu tocmai a mancat zmeura si are burta plina! Si sta cu urechile ciulite ca sa auda daca vine catelul ala al tau dand din coada!” se apara Gopi.
Cand au terminat, fiecare dintre ei sustinea sus si tare ca desenul lui e mai frumos si ca a castigat concursul.
„Eu am castigat, desenul meu cu urs este cel mai frumos!”
„Ba nu” sari Ropi „catelul meu este mult mai reusit!”
Auzind atata zarva, Mopi iesi din vizuina sa vada ce s-a intamplat. Vazu si desenele caraghioase si incepu sa rada.
„Haha, ce simpatici sunteti” zise ea ”in loc sa va certati mai bine ati invata sa desenati cu adevarat. Ce-ar fi sa facem chiar acum o lectie de desen. Haideti sa desenam frunze, sunt foarte frumoase, si nu e chiar asa de greu sa invatati.”
„Nu deseman frunze, sa desenam un copac intreg!” sarira cei doi frati.
„Iar va repeziti” ii dojeni mama lor ”cum sa desenati copaci cand voi nu stiti sa desenati frunze?”
„Ba stim, cum sa nu stim!” si, fara sa o asculte pe Mopi, au inceput sa mazgaleasca de zor. Numai ca nu reuseau deloc sa faca ce si-au propus. Nici unul din desene nu semana cu un copac. Ropi desenase ceva care semna mai mult cu un pepene decat cu un tei, iar stejarul lui Gopi putea fi usor confundat cu o balta in care cineva aruncase un bat.

Vazand ce a iesit Mopi le-a zis: “Mai bine incepeti totusi cu o frunza, e mai bine asa”.
„Mda, fie!” se lasara induplecati cei doi. Nici lor nu le placea ce iesise si tare ar fi vrut sa invete sa deseneze mai frumos.
„Alegeti-va cate un tip de copac!” ii puse Mopi pe cei doi sa aleaga.
„Eu aleg tei!” incepu Ropi.
„Eu aleg stejar” continua Gopi.
Mopi lua o castana si incepu sa le explice cum sa inceapa cu codita, si sa continue cu conturul frunzei si sa adauge si nervurile la sfarsit.
Si, fiind atenti la ce li se explica, Gopi si Ropi au reusit sa desneze niste frunze foarte frumoase, de care erau mandri.
„Uite Gopi, frunza mea de tei chiar seamana cu o frunza de tei! Doar ca nu e verde” topaia fericita Ropi!
„Si frunza mea de stejar seamana perfect cu o frunza de stejar!” tropaia si Gopi.

„Bravo Ropi! Bravo Gopi!” ii lauda Topi care iesise si el din vizuina sa vada ce se intampla afara. „Sunt niste frunze foarte frumoase! Acum nu va ramane de facut decat sa exersati in fiecare zi. Si asa, in scurt timp veti putea desena chiar si un copac mare si frumos.”
Nici nu termina bine de vorbit Topi, ca s-a starnit o ploaie si un vant ca din senin. Aricii au lasat castanele pe jos si au fugit cu totii in vizuina ca sa scape de stropii mari de apa.
Cat timp a plouat, Ropi si Gopi au stat cu boticele pe geam, uitandu-se tristi cum apa sterge strop cu strop toate desenele lor. Cand s-a inseninat si au putut iesi din nou in gradina au vazut ce se intamplase cu desenele lor. Ploaia stersese complet frunzele iar din cainele fioros se mai vedea doar o ureche. Din ursul lui Gopi se mai vedea putin dintr-o labuta.
Cei doi arici s-au intristat si mai tare. Desenele lor cu animale disparusera, si mai ales, frunzele de tei si de stejar, atat de reusite, nu se mai vedeau deloc.
Afara plouase destul de tare, si mai ales batuse vantul asa ca aleea din fata gradinii se murdarise de noroi. Aricii se uitau de jur imprejur sa vada unde ar putea sa continue sa deseneze, aveau nevoie de un trotoar curat.
Ca dupa fiecare ploaie de vara, au aparut imediat melcii, mergand incet incet de colo colo, dornici sa manance frunze proaspat spalate de stropii de ploaie.
Cum prin fata gradinii nu trecea decat o alee, Gopi si Ropi nu aveau unde sa se duca, asa ca s-au hotarat sa deseneze in acelasi loc, incercand sa ocoleasca petele de noroi.
Isi pregatisera castanele, insa melcii le stateau in drum.
“Plecati de aici melcilor! U u, vaj vaj! Hai plecati!” zise Gopi agitand manutele si aratandu-le melcilor pe unde sa o ia. Bineinteles ca melcii nu stiau limba aricilor si nu intelegeau ce vroia Gopi sa spuna.
“Hai! Plecati si lasati-ne sa desenam!” insista si Ropi.
Vazand atata agitatie si galagie, melcii plecara care incotro, incet incet, asa cum le sta bine melcilor.
Peste cateva minute aleea era libera si cei doi fratiori ar fi putut sa se apuce din nou de desenat, asta daca nu ar fi fost atat noroi care sa-i incurce. Se tot invarteau de colo colo, nestiind de unde sa se apuce. Vroiau sa exerseze desenatul frunzelor pentru ca, in cateva zile sa reuseasca chiar cate un copac.
“Gopi! Vino sa vezi ceva!” striga Ropi emotionata.
“Ce e? Ce sa vad?” alerga Gopi spre ea.
„Uite, pe unde au trecut melcii prin noroi au lasat niste dungi, si daca te uiti atent seamana chiar bine cu trunchiul unui copac. Si cu ramuri in toate directiile. Unul frumos, ca din gradina noastra, nu ca cele pe care le-am desenat noi.”
Intr-adevar, urmele lasate de melci pe noroiul de pe alee semanau cu niste crengi ale unui copac batran.

„Daaa!” se bucura Gopi. „Ai dreptate, seamana chiar foarte bine. Numai ca lipseste ceva.”
„Pai lipsesc frunzele” il lamuri Gopi. „Daca le desenam noi, va iesi un tei perfect.”
„Nu e tei, seamana chiar tare cu un stejar”. „Ma apuc sa desenez multe frunze.”
„Nu e stejar, eu o sa fac frunze de tei.”
Si, fara sa hotarasca ce fel de copac vor desena, Gopi si Ropi s-au apucat de treaba, fiecare ce stia mai bine.
Dupa cateva minute copacul de pe trotoar era incarcat de frunze, jumatatea dinspre Ropi semana cu un tei, iar jumatatea dinspre Gopi cu un stejar.
Ca sa semene si mai bine cu un copac adevarat cei doi fratiori au desenat si iarba in jurul copacului.

„Ce frumos e!” se bucurau Gopi si Ropi. „Am reusit sa facem un copac adevarat!”
„Hai repede sa le aratam si lui tati si lui mami!”
Si au zbughit-o in vizuina.
"Bravo! Ce desen frumos!” ii lauda Topi.
„Cum se cheama?” intreba Mopi?
„Aaaa” se fastacira Gopi si Mopi. „Pai....”
„Tei cu Stejar” zise Gopi
„Da, Tei cu Stejar” sari si Ropi, fericita ca fratiorul ei a gasit un nume asa de potrivit pentru desenul lor.
“Copacul asta e perfect pentru veverite. Au de unde manca ghinde si daca racesc pot sa-si faca si un ceai de tei” chitaia Ropi.
„Si cine primeste fluierul?” intreba Topi
„Poate sa-l ia Ropi” zise Gopi
„Nu, tu il meriti mai mult” zise si Ropi.
„Dar ce s-a intamplat, pana acum va certati pe el si acum nu il mai vreti?” se mirara Topi si Mopi.
Dar imediat si-au dat seama ce se intamplase. Cat timp aricii erau concentrati sa deseneze copacul, fluierul cazuse in noroi si se infundase. Oricat ai fi suflat in el, fluierul nu scotea nici un sunet si acum nici unul dintre ei nu il mai vroia.
In timp ce familia de arici admira desenul, deodata, de dupa un gard, au inceput sa iasa din nou melcii. Erau multi si dornici de frunze proaspete. Numai ca drumul lor catre tufisuri trecea chiar prin mijlocul desenului. Daca ar fi trecut pe acolo, cu siguranta ar fi stricat frumusetea de desen.
„Repede repede, sa-i alungam din nou” striga Gopi.
„U u!” tipa Ropi.
„Degeaba faceti galagie. Melcilor le e foame. Chiar daca ii alungati acum, ei se vor intoarce peste cateva minute. Mai bine culegem noi frunze si le ducem mai aproape de melci. In felul asta ei se vor opri sa manance si nu vor mai trece peste desen ca sa-l strice.”
Si toti cei patru au inceput sa alerge. Rupeau frunze si le duceau cat puteau de repede in calea melcilor. Si iar rupeau cate o frunza si iar le duceau.
Bucurosi ca au scapat de un drum luuung, tocmai pana in capatul celalalt al gradinii, melcii s-au oprit si au inceput sa rontaie fericiti din frunze.
„Am scapat!” „Desenul nostru a scapat!” tropaiau fericiti cei doi pui de arici.
„Maine o sa desenez un tren. Si un leagan.”
„Eu o sa desenez o pisica. Si o minge, si o capsuna!”
Desenul aricilor, copacul jumatate tei si jumatate stejar a rezistat doua zile, pana cand a venit o noua ploaie care a maturat aleea de noroi si a sters desenul. Din acea zi insa, aricii nu au mai avut nevoie de ajutorul melcilor, iar Mopi si Topi au continuat sa ii invete pe puiuti sa deseneze tot felul de lucruri.
Somn usor.

Casuta de joaca

“Trezeste-te! Trezeste-te Ropi!” striga aricul Gopi, alergand si topaind in jurul patului surioarei lui. Ropi se intoarse pe partea cealalata, zburlindu-si tepii.
“Lasa-ma sa dorm, e prea devreme. Ce vrei?” mormai aricica.
“Tii minte ca am vazut ieri niste copii jucandu-se intr-o casuta rosie? Casuta aia cu geamuri galbene in care se ascundeau fetitele si baieteii si aveau papusi si farfuriute si masini! Mai tii minte? Mai sti ce frumoasa era?” Gopi nu se mai putea opri din alergat…
“Mda, tin minte. Dar vreau sa dorm.” Ropi nu era deloc curioasa de ce fratiorul ei mai mare se agita intr-un asa hal.
“Hai sa facem si noi una, sa ne jucam in ea!”
Brusc Ropi facu ochii mari si se intoarse catre Gopi.
“Sa avem si noi o casuta asa de frumoasa??? Da vreau, cum sa nu vreau.”
“Buna dimineata aricilor!” intra in camera Mopi, mama celor doi. “Ce tot vorbiti voi?”
“Vrem sa ne facem o casuta de jucarie rosie cu geamuri galbene in care sa stam toata vacanta!” sarira cei doi frati.
“Ce frumos, imi aduc aminte cum ma jucam si eu, cand eram de varsta voastra, cu o casuta facuta din bete si acoperita cu frunze. Tare ne mai placea.
“Mda,” aparu si Topi, tatal lui Ropi si lui Gopi, “sunt frumoase casutele, numai ca nu avem de unde lua atatea bete. Primavara nu sunt bete uscate pe jos si nu e bine sa rupem crengi din copaci.”
“Gasim noi din ce sa facem casuta” rase Gopi. “Hai Ropi, nu fii lenesa, sa mergem afara!”
“Ma dau jos din pat numai daca imi promiti ca pot sa duc in casuta noastra balansoarul in forma de ren” incepu Ropi sa se alinte. “Si trei papusi!”.
Gopi mormai “ Bine, te las….” si cei doi pui de arici au zbughit-o in gradina.
Dupa ce cautara cateva minute bune, se auzi vocea stinsa si trista a lui Ropi.
“Nu e nimic din care sa facem peretii casei. Sunt doar flori, frunze si iarba”.
“Hai sa cautam si inauntru.” Gopi vroia o casuta cu orice chip. Nu putea sa-si imagineze ca astazi se va juca cu altceva.
Inauntru vizuinii aricilor erau multe lucruri utile, insa nici unul nu putea fi folosit in loc de perete.
”Stai, am o idee!”
Ropi se opri si astepta sa auda la ce s-a gandit Gopi.
“Avem o gramada de mere in debara. O sa face peretii din mere!”
“Cum sa faci peretii din mere? Ai mai auzit tu de asa ceva?” se mira Ropi.
“Bineinteles” minti Gopi plin de importanta. “Toata lumea face casute din mere. Iar daca vrei sa stii un perete facut din mere se cheama merete. Dar tu esti prea mica sa te pricepi la asa ceva.”
Ropi se stramba, scotand limba. Insa il lasa pe Gopi sa faca ce crede el ca e mai bine.
Au dus in gradina un morman mare de mere si au inceput sa le puna unul peste altul. Bineinteles, fructele fiind rotunde, se rostogoleau imediat. O luau de la capat, insa nu reuseau sa faca nimic.
“Cred ca merele noastru nu sunt bune pentru construit. Ne-ar fi trebuit niste mere speciale” nu vru Gopi sa se recunoasca invins. “Astea sunt bune doar pentru mancat” si musca dintr-un mar verde.
Merele erau zemoase si acrisoare, asa ca au facut o pauza si au rontait fiecare cateva.
“Mai bine o intrebam pe mami” chitai Ropi.
Si alergara pana la Mopi, povestindu-i cum meretii nu stateau drepti.
“Cred ca stiu de ce aveti nevoie. Trebuie sa gasim o cutie si sa o sprijinim intre cei doi copaci din gradina. Tot ce trebuie sa facem este sa gasim o cutie de carton. Uneori oamenii le lasa langa scara blocului. Haideti sa vorbim cu tati.”
Topi se lasa imediat convins si cei patru arici au pornit catre blocul din apropiere in cautarea casutei de carton. Era ziua in amiaza mare, si trebuiau sa aiba mare grija, sa nu se intalneasca cu vreo masina, sau mai rau, cu niste caini.
La primul bloc nu se gasea nici o cutie, asa ca au plecat spre urmatorul. Nu foarte departe insa au gasit una perfecta, in care puteau intra atat Gopi cat si Ropi si mai ramanea loc si pentru o gramada de jucarii.
“E perfecta casuta noastra!” spuneau pe rand cei doi fratiori, invartindu-se in jurul cutiei. ”Sa o ducem la noi in gradina si sa o umplem cu masinute si cu papusi!”
Numai ca, in jurul blocurilor vegheau atenti ca intotdeauna cainii, despre care se stie ca le face mare placere sa latre sau chiar sa si muste toate pisicile pe care le gasesc. Si astazi, la panda statea unul gri cu blana zdenturoasa. Auzind zgomote, si o cutie care se misca, dulaul crezu ca langa bloc e o pisica, si se repezi, gata sa o inhate.
Auzind latraturile, Topi, Mopi, Gopi si cu Ropi au inghetat de frica. Unde sa se duca? Nu era nici un gard, nici o ascunzatoare.
“Bagati-va in cutie” striga Topi si asa au si facut, inchizand capacul inainte ca dulaul sa-i vada.
Acesta s-a invartit in jurul cutiei incercand sa inteleaga unde s-a ascuns pisica. S-a invartit, s-a sucit, pana cand si-a dat seama.
“M-am prins!!! Esti in cutie!! Te scot eu de acolo!”ranji cainele.
In tot acest timp aricii nu au scos nici un sunet, sperand ca nimeni nu isi va da seama unde s-au ascuns. Cand l-au auzit pe dulau ca vrea sa deschida cutia, s-au speriat ingrozitor.
“Ce o sa patim?” sopti Gopi.
“Cand deschide capacul” vorbi si Topi cat putea de incet, ” voi fugiti in toate directiile iar eu il intep in bot!” Chiar si lui Topi ii tremura vocea…
Dulaul nu reusea sa rastoarne cutia cu botul. Maraia nervos si ii dadea tarcoale.
Deodata, se enerva, si dadu cu coada cat putu de tare in cutie. Aceasta se rasturna si se desfacu, iar dulaul se repezi sa prinda pisica dinauntru. Aricii, ametiti de la rostogolul cutiei au ramas muti de frica si au uitat sa fuga care incotro.
“AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!” tipa Ropi.
“AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!” tipa si Gopi.
Cainele, care se astepta sa vada o pisica, se speria ingrozitor. Vazu patru ghemoatoace cu acele zburlite si ochii mari, care tipau ingrozitor.
“AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!” tipa si cainele si o lua la goana.
“Ce pisici inspaimantatoare!” se gandi el in timp ce se ascunse sub o masina, abia tragandu-si sufletul. Din cauza tipetelor, cainele nici macar nu isi dadu seama ca in cutie nu erau pisici, ci arici.
“Am scapat!” zise Mopi, strangandu-i pe Ropi si Gopi in brate. “De cate ori va zic ca nu e frumos sa tipati, insa de data asta tare ma bucur ca ati facut-o!”
“Haideti repede acasa!”
Si luara cutia si au plecat catre gradina lor, acolo unde erau intotdeauna in siguranta.
Asa cum se gandisera de dimineata, au prins-o intre doi copacei si au taiat in unul din peretii cutiei un geam. Ropi si Gopi si-au adus jucariile, masinutele, papusile, farfuriutele de plastic, linguritele si s-au jucat impreuna.
Si Mopi si Topi ar fi vrut sa le faca o vizita, sa vada ce frumos si-au aranjat jucariile, insa nu au fost primiti.
“Asta e casuta noastra de jucarie si nu e buna pentru parinti!” le repeta Gopi, si Ropi dadea din nasuc aprobator.
Cel mai mult le placea sa scoata boticele pe geam sa priveasca gradina si sa simta mirosul florilor.
Si s-au jucat asa pana seara tarziu, nici nu au mai iesit de acolo ca sa manance, asa de mult le placea noua casuta. Insa cand s-a facut intuneric afara, Mopi si Topi i-au chemat la culcare. Nu se mai auzea nici un zgomot, si chiar si parintii erau curiosi sa vada cu ce se joaca puiutii lor de sunt atat de tacuti. Cand colo, ce sa vezi. Cei doi arici, Gopi si cu Ropi, adormisera, obositi dupa o zi cu atatea emotii si mai ales cu atata alergatura si joaca. Topi si Mopi i-au luat in brate si i-au mutat in patuturile lor, ca sa doarma bine, pentru ca maine sa se zbenguie din nou in casuta lor de joaca.
Somn usor.

Un picnic cu tepi

Dis-de-dimineata familia de arici s-a trezit cu gandul la excursia pe care cu totii o asteptau de cateva zile. Se hotarasera ca astazi sa mearga la un picnic intr-o livada nu foarte departe, chiar la marginea cartierului in care locuiau. Incepusera sa-si pregateasca bagajul de cateva zile. Mama aricilor, Mopi, pusese intr-un rucsac o fata de masa, farfurii, pahare, lingurite, cutite, servetele si paie pentru suc. Rucsacul era destul de mare, insa de el se ocupa tatal aricilor, Topi.
Cei doi puiuti ai familiei si-au pregatit, special pentru asa o zi frumoasa, jucariile preferate. Gopi, fratiorul mai mare, si-a luat cu el o minge, in timp ce Ropi, surioara lui mai mica, si-a pregatit coarda.
“Aricilor”, a inceput Topi, “suntem gata de plecare. Trebuie sa aveti mare grija sa mergeti foarte aproape de mine si de mami. Sunt multi oameni si mai mult decat atat, la iesirea din cartier sunt tot felul de caini care abia asteapta sa ne muste. Vom merge aproape de gard, ca sa ne putem ascunde repede repede.”
Primul a pornit Topi, ducand rucsacul. Imediat in urma lui topaia fericit Gopi, dornic sa tina pasul cu taticul lui. Se juca in mers si cu mingea, care ii scapa din cand in cand, insa o prindea repede si se intorcea fugind langa ceilalti. In urma lui venea Ropi, care sarea coarda la fiecare pas. Ultima in sir era mama aricilor, Mopi, care avea grija ca cei doi pui ai ei sa nu ramana in urma sau sa greseasca drumul.
“Vino inapoi Gopi!”
Cu totii erau bucurosi ca merg in excursie tocmai pana la livada. Aproape tot drumul Gopi si Ropi au cantat un cantecel pe care il inventasera special pentru acest picnic:
“Mergem la iarba verde
Sa ne jucam!
Mergem la iarba verde
Si mere-o sa mancam!” in timp ce chicoteau si topaiau. Dupa care completau pe rand ceea ce isi doreau sa manance:
“Si pere-o sa mancam!”
“Si prune-o sa mancam!”
“Si-o sa ne jucam!”
Au mers printre blocuri si au lasat in urma aleile pe care le cunosteau. Dupa un timp blocurile au fost inlocuite de case dupa care au disparut si casutele si a mai ramas doar iarba verde si din loc in loc cate un tufis.
Tocmai cand mergeau in lungul gardului ultimei casute din cartier, au auzit de la distanta niste caini mari si fiorosi ce alergau si latrau.
“Aricilor, vin niste caini! Sa ne ascundem, veniti aici!” striga Topi, si toti patru s-au facut ghem langa gard. Nu li se mai vedeau nici nasucul, nici ochii. S-au strans unul langa celalalt, patru ghemotoace de ace.
Dulaii au venit cu dintii scosi, maraind de zor si latrand.
“Am venit prea tarziu” zise unul dintre ei. “Aricii au apucat sa se ascunda!.
“Lasa ca le arat eu cine e mai puternic” si un dulau mai prostanac s-a repezit sa muste exact din tepii cei mai ascutiti, ai lui Topi.
“Au ! Au! Au!” fugi catelul schelalaind de durere din cauza intepaturilor.
Si ceilalti caini, vazand ca nu au nici o sansa, au plecat mai departe, in urma prietenului lor.
Dupa un timp, simtind ca nu mai e nici un pericol, aricii au scos iarasi nasucurile la vedere.
“Ce bine ca avem tepi! Ce ne faceam fara ei?” zise Gopi
“De data asta am scapat” spuse Topi zambind “dar trebuie sa avem mare grija, cainii pot fi oriunde” si au plecat mai departe.
Au uitat imediat intamplarea cu dulaii, Gopi si cu Ropi au inceput sa cante din nou.
“Mergem la iarba verde
Sa ne jucam!
Mergem la iarba verde
Si mere-o sa mancam!”
Dupa putin timp au ajuns la o strada mare pe unde treceau multe masini si camioane. Ba chiar trecea si un tramvai.
Ce facem acum, cum trecem in partea cealalata?” intreba Gopi. Eu zic sa fugim repede printre masini.”
“Nuuu, Gopi!” sari Mopi speriata. “Niciodata sa nu incerci sa faci asa ceva. Masinile merg foarte repede si te pot lovi foarte tare. Singurul loc pe unde putem traversa este trecerea de pietoni. Este putin mai incolo, vezi, unde sunt oamenii aceia care asteapta.”
“Pai si”, interveni Ropi, “noi sa mergem langa oameni? Daca o sa ne muste?”
“Ei, oamenii nu musca pentru ca nu au dintii ascutiti precum dulaii, insa intr-adevar, ne pot lovi. Trebuie sa avem grija si sa stam intr-un colt si cand semaforul se face verde sa fugim repede repede pe partea cealalta, ca sa nu ne ajunga oamenii din urma si sa ne calce cumva pe vreo labuta” ii invata Mopi.
Si au plecat toti patru, s-au asezat la semafor si au asteptat. Cand s-a facut verde au zbughit-o in partea cealalta.
“Repede, repede, aricilor!”
In alergare, de emotie, Ropi a scapat coarda in mijlocul strazii. A vrut sa se intoarca si sa o ia, insa Topi a luat-o de mana si a zis:
“Nu ne putem opri Ropi, vino repede ca e periculos!”
Si au fugit cu totii pe celalalt trotoar, timp in care Ropi plangea si se smiorcaia, “Unde e jucaria mea?”
Vazand ca intreaga familie e in siguranata si ca semaforul este inca verde, Topi a luat-o la fuga, incercand sa-i aduca lui Ropi coarda inapoi. A reusit sa ocoleasca multimea de oameni, a insfacat jucaria si s-a intors exact cand semaforul se facuse rosu.
Ropi nu mai stia ce sa zica “Multumesc tati!” plangand si razand in acelasi timp.
Ce ma faceam eu fara coarda? Cu ce ma mai jucam?”
Mopi si cu Topi o mangaiau pe tepi ca sa-i treaca supararea. In cel moment se auzi Gopi chiuind:
“Livada! Se vede livada!”
S-au intors cu totii spre Gopi. Intr-adevar, pe partea aceea de strada incepea o vale plina cu iarba si flori care se continua cu o livada. Parea plina de fruncte de toate felurile.
Aricii au luat-o la fuga tavalindu-se pe iarba.
“Livada! Livada!”
Din cauza parfumului florilor, pe arici i-a apucat stranutul.
“Ac-ciu” stranuta Ropi
“Tep-ciu” stranuta Topi
“Tep-ciu” stranuta si Mopi
“Tep-Tep tep-tep ciu-ciu-ciu-ciu-ciu!” stranuta Gopi, facandu-i pe toti sa rada.
Stranutau de le dadusera lacrimile, pana cand Mopi i-a sfatuit: “Am patit asta de la flori, haideti mai repede, langa copaci si o sa ne treaca.”
Au ajuns in apropierea copacilor si acolo Mopi a intins fata de masa, a scos farfuriutele, paharele si toate celelalte.
Gopi si Ropi se jucau fericiti cu mingea, sareau coarda, se alergau si se ascundeau pe dupa copaci.
“Eu ma duc sa aduc fructe” se auzi Topi. A trecut pe langa fiecare copac, alegand cu atentie fructele cele mai coapte si zemoase.
Cand s-a intors Topi, au pregatit o salata mare din toate tipurile de bunatati culese. Fiind asa de coapte, fructele lasau mult sirop pe care Ropi si Gopi il sorbeau fericiti cu paiul.
Au inceput sa manace din salata, insa fiecare avea preferintele lui.
“Mie imi plac merele, pentru ca sunt parfumate si zemoase!” incepu Topi
“Mie imi plac prunele, pentru ca sunt acrisoare si racoritoare!”continua Mopi.
“Mie imi plac piersicile pentru ca sunt fine si pufoase” se alinta Ropi.
“Mie imi plac perele pentru ca sunt dulci si zemoase” nu se lasa Gopi mai prejos.
In curand nu a mai ramas nimic din salata, si fiecare s-a sters pe botic cu cate un servetel.
Cand au terminat de mancat, au trecut din nou la joaca.De data asta se jucau toti patru, cu mingea, se tavaleau prin iarba, au alergat, pana seara tarziui.
Cand aproape s-a intunecat, au pus totul la loc in rucsac si au pornit inapoi spre casa.
Pe drum spre casa, Ropi si Gopi si-au adus aminte de cantecelul lor:
“Am fost la iarba verde
Si ne-am jucam!
Am fost la iarba verde
Si mere am mancat!”
Si pere am mancat!”
Si prune am mancat!”
Cei doi pui de arici au cantat tot drumul, gandindu-se ce frumos a fost si ce bine ar fi sa vina aici cu toti prietenii lor din jurul blocului, cu pisicile si veveritele. Cum se vor tavali prin flori si cum le-ar arata pisicilor unde sunt piersicii, si ce repede ar culege veveritele toate prunele. Dar pentru asta Ropi si Gopi vor trebuie sa mai astepte, pana cand se vor face mari, ca sa poata trece strada de la marginea cartierului si singuri, nu doar cu Mopi si Topi.
Somn usor.