Intamplari de-aproape si de departe

Aproape imi vad degetele miscandu-se in manusa de la mana dreapta
Departe in zare se vede silueta unui mosneag, o umbra inteleapta.
Nu stim cum a ajuns el mosneag, ce cuvinte stia cand era mic,
Ce jocuri se juca cu fratiorii lui, daca s-a deghizat vreodata in pitic,
Daca manca tot ce ii dadea mamica lui la masa, daca vorbea,
Daca isi facea temele la timp sau daca in fiecare seara citea
La culcare, vreo poveste despre forme geometrice
Despre culori, animale, geografie sau despre povestiri istorice.
Acum se vede doar pielea aspra, incretita, ca de elefant african,
Care se strange in pliuri cand rade in timp ce arata spre un borcan
In care pe vremuri strangea furnici si gandacei si fire de iarba
Cu care meargea la scoala, atunci, demult, inainte sa aiba barba.
Seara le povesteste tuturor nepotilor cum era scoala din satul lui
Podele de lemn, tabla vopsita neagra si un palton agatat intr-un cui
O curte mare cu iarba unde pasteau o capra baltata si o oaie
In recreatia mare se inghesuiau toti elevii sa vada cum fac broastele baie
In iazul de dupa gard, pana la marginea padurii ce mirosea a mure
Si a zmeura acrisoara, a lemne taiate si a lapte de vaca
A iarba proaspat cosita si a vorbe bune spuse de un tata
Copiilor lui inainte sa-i invete care ciuperci sunt bune si care otravitoare
Ce poate fi cules acum si ce lasat sa se coaca, sa fie culese data viitoare.
Aproape sunt murele, zmeura si ciupercile acum,
Departe povestile mosneagului, bancuta de langa drum,
Acolo unde-i placea sa stea in fiecare seara, la apusul de soare
Pana cand se culcau toti nepotii, pana nu mai era nimeni in picioare.
Se culcau toate animalele, chiar si merii de langa sosea,
Dormeau nucii batrani si bucataria de vara cu miros de cafea.
Departe imi sunt toate astea, mi-e dor de ele, dar stiu inca ceva
Aproape e vara si aproape sunt toate bucuriile pe care le aduce cu ea.
In curand voi vedea bancuta de langa drum, soseaua cea dreapta
Merii si nucii precum si silueta unui mosneag, umbra inteleapta
Pe care cu drag toti nepotii o vom asculta cum citeste din carte
Inca o poveste de demult despre intamplari de-aproape si de departe.

Un petic de hartie

Ariciul era preocupat de o idee de cateva zile incoace. Si lucrul asta se vedea pentru ca, desi de obicei vorbea mult, foarte mult, astazi era tacut. Nu iesise din casuta lui aproape deloc si prietenii lui erau ingrijorati.
„Ce-i cu tine ariciule”, il intrebara buburuzele din gradina, „de ce nu mai vorbesti cu noi?”
Nici macar catelul nu intelegea ce s-a intamplat. Iar el disparea de multe ori cate doua trei zile din gradina si stia foarte bine ce greu e sa nu vorbesti cu prietenii tai. Dar sa stai in gradina si totusi sa nu vorbesti e ceva mult prea grav, ceva i s-a intamplat ariciului si el nu vrea sa recunoasca.
S-au strans cu totii in jurul lui si l-au rugat sa iasa din vizuina. „Trebuie sa ne spui ce s-a intamplat”, zisera ei, „suntem prietenii tai si vrem sa te ajutam.”
Aricul iesi trist si mirat in acelasi timp, uitandu-se de jur imprejur.
„Salut prieteni, de ce va uitati asa la mine?”
„Am stat mai mult in casa in perioada asta”, continua el, „pentru ca m-am gandit la un lucru anume.”
„Ce lucru”, il intrerupse catelul?
„Pai tot ce avem noi in jurul nostru creste din pamanat, nu-i asa? Merele cresc in copac si copacul e infipt in pamant. Zmeura creste in tufe si tufele cresc din pamanat. Iarba creste din pamant. Nu-i asa?”
„Da, asa e”, il aprobara toate animalutele din gradina, neintelegand despre ce e vorba, unde vrea Ariciul sa ajunga.
„Insa sunt unele lucruri pe care le au oamenii despre care nu stiu mai nimic.”
„La ce te referi?”
„Pai unde cresc cartile? In copac sau pe iarba?” Dadu din umeri. „Eu nu imi dau seama.”
„Haha”, rase dulaul, „pai de asta te framantai tu? E foarte simplu”, se infoie el. „Cartile cresc in copac. Gata, hai la joaca.”
„Eu nu cred”, se baga in vorba o vrabuita. „Noi ne facem cuibul in copaci si nu am vazut niciodata nici o carte pe crengile copacilor. Sunt doar frunze. Primavara sunt si flori. Dar nu sunt carti, nici una. E si mai simplu”, ciripi ea. „Cartile cresc pe iarba.”
Buburuzele incepura sa se foiasca.
„Nu se poate asa ceva. Nu exista in iarba nici o carte, noi nu am vazut asa ceva.”
„Cum sa nu”, se baga catelul. „Uite, melcul Misa are o carte si o tine pe iarba cand citeste. Acum hai la joaca.”
„Hai mai dulaule”, se supara Ariciul. „Nu despre asta e vorba. Misa are cartea lui si poate sa o tina si in iarba si in copac, intrebarea e unde cresc cartile de cand sunt mici cat o samanta si pana se fac asa mari, cu coperti groase.
Cred ca exista un astfel de copac, dar nu l-am vazut noi.”
Toti au tacut. Nimeni nu stia ce sa zica. Petrecusera atatia ani in gradina de langa bloc si nu vazusera niciodata un copac de carte. Probabil cresc intr-o alta tara, si fructele acestor copaci se numesc carti. Asa trebuie sa fie, pareau cu totii de acord.
„Eu totusi nu stiu ce sa zic”, bombani Ariciul. „Cartile sunt de citit, nu de mancat, fructele sunt de mancat. Ce animalute mananca asa ceva?”
Dulaul se baga din nou in fata.
„Eu stiu exact despre ce e vorba”, isi dadu el importanta. „Acest copac exista. Se numeste cartoi si face fructe multe si colorate, cartile. Si ele sunt culese de oameni si citite. Dar exista si o specie de maimute care mananca aceste carti. Se cheama maimuta de pagina sau hartimute. Ele mananca paginile din hartie si arunca coperta in capul animalelor de sub copac.”
„Catelule”, zise o furnica, „cred ca ai mancat un os stricat. Cum sa fie asa ceva adevarat? Ce ne povestesti tu are legatura cu bananele, nu cu cartile. Eu zic sa-l intrebam pe Misa, e cel mai intelept dintre noi si sigur stie mai bine. Mai mult decat atat, el are o carte. Sigur stie.”
Si s-au dus cu totii catre Misa, care a fost foarte bucuros sa le explice. Dar nu inainte de a se tavali pe jos de ras la auzul inventiilor dulaului. Hartimutele nu exista zise el, sunt o nascocire de-a catelului.
Si le-a povestit ca orice carte e facuta din hartie, ca hartia se face din lemn tocat marunt, din crengile copacilor. Se face o pasta care se usuca in niste tavi, in forma de foaie. Pe fiecare foaie oamenii scriu si deseneaza si le prind unele de altele. Si asa se face o carte.
Toate animalutele din gradina erau foarte fericite ca in sfarsit cineva le-a explicat. Mai ales ariciul, care a promis ca de azi iese la joaca, si ca vine si diseara, cand Misa le va citi din carte cum se face un baraj si cum zboara avionul.
„Aaaa”, zise si catelul intr-un tarziu, „asa deci. Eu nu cred totusi, zise el scarpinandu-se in cap. Credeti-ma ca eu am alunecat intr-o zi pe o coperta de era sa-mi rup coada. Si de vina sunt hartimutele alea obraznice. Data viitoare le latru si le alerg pana aici, sa le vedeti si voi.”
Seara le-a gasit pe animalutele din gradina in jurul lui Misa, ascultand cu mare atentie o poveste noua. La lumina lunii se putea distinge un fluviu oprit din curgere de multe barne de lemn puse una peste alta si un avion cu multe geamuri prin care se vedeau oameni facand cu mana, bucurosi ca vor zbura departe peste mari si tari. Si, la numai cativa metri mai incolo se vedea si umbra unui dulau care astepta sa vada vreo coada de maimuta sau, mai bine, sa cada din copac o coperta de carte. Sau macar un petic de hartie.

Scoala de meserii

Pastaie s-a trezit de dimineata si s-a intiiins cat era el de lung, incercand sa se dezmeticeasca dupa asa un somn bun si odihnitor. Era o zi insorita, calduta si in jur se vedeau tot felul de flori frumoase, lalele, narcise si chiar si o tufa de liliac.
„Hei, Pepene”, striga el catre purcelul din gradina. „Ce e agitatia asta?” Toti purcelusii fugeau prin gradina, guitand si izbindu-se unii de ceilalti.
„Purcei, alinierea!” Striga Pepene, fara sa-l auda pe Pastaie. „Va rog linistiti-va, nu ne putem juca asa! Opriti-va!”
Dar purceii continuau sa se certe:
„Eu sunt bucatar si tu trebuie sa mananci ce am pregatit!” zicea unul dintre purcei, incarcand sa-l faca pe fratiorul sau sa inghita o bucata de noroi.
„Eu sunt doamna doctor, scoate limba sau iti dau cu stetoscopul in cap!” tipa o purcica roz la fratiorul ei mai mic, in timp ce acesta incerca sa scape, si sa sa se ascunda dupa cotet.
„Eu sunt postas si daca ma superi te bag in geanta mea cu scrisori si nu te mai scot de acolo!” grohaia un purcelus cu o pata neagra pe urechea stanga iar fratiorul lui dadea sa planga de suparare.
Pastaie nu stia ce sa zica, ii venea sa se bage la loc sub pamant si sa iasa cand toata cearta s-a terminat. Dar era o zi prea frumoasa ca sa o strice din cauza unor purcelusi atat de galagiosi.
„Urzica, hai sa-l ajutam pe Pepene”, ii zise rama dulaului. Imi vine sa imi inod coada de suparare cand ii vad pe purcelusii astia certandu-se intre ei.
„Liniste!!!!!” latra Urzica cat putu el de tare.
Toti purceii s-au oprit si au facut ochii mari. Din cauza sperieturii, purcelul cu pata pe ureche a inceptut sa sughite: „Hac!” se auzi in toata curtea si motanul Fular si doamna Manusa incepura sa rada...
„Ce vreti voi sa faceti de fapt?” incepu Pastaie. „Hai mai bine sa ne jucam cu totii si poate o sa fie mai bine. Si cu siguranta ceva mai liniste”.
„Hac!” se auzi din nou.
Purcica roz cu stetoscopul la gat isi lua inima in dinti si zise:
„Pai noi incercam sa ne jucam asa: fiecare dintre noi trebuie sa-si aleaga o meserie, sa spuna ce inseamna asta si ceilalti sa spuna ce meserie este aceea.”
„Hac!” fu de acord fratiorul ei.
Ce joc frumos, se bucura Pastaie, „si de ce ati ajuns sa va certati?”
„Pai, in primul rand, nu ne-am putut hotara cine incepe si, in plus, nu stiam decat trei meserii iar noi eram sase”. Se rusina si lasa privirea in jos. „Si daca nu ma lasa pe mine sa fiu doamna doctor le dau cu stetoscopul in cap”, se incrunta purcica, uitandu-se urat la fratiorii ei.
„Nimeni nu da cu nimic in cap, si mai ales nu o doamna doctor, care are grija de capetele celor din jur”, se burzului Pastaie.
Hac! Il aproba fratiorul patat.
Si Pastaie le explica felul incare ar trebui sa se joace. Le sopti fiecaruia dintre ei ceva la ureche. Au inceput sa se gandeasca si dupa doar cateva minute si-au luat rolurile in serios.

Am un halat alb, ochelari si boneta
Stetoscop, termometru si eprubeta
Te fac bine de te-nteapa in gat sau te doare un picior
Ati ghicit, imi plac copiii si ma numesc doamna Doctor.

Imi atarna pe umar o geanta plina de scrisori si plicuri frumoase
Nu le citesc, ti le aduc tie, alerg toata ziua cu bicicleta printre case
Mi-ar prinde mult mai bine sa conduc o motocicleta cu atas
Si ma bucur sa va vad in fiecare zi, ati ghicit, sunt un Postas.

Cui nu-i place o musaca bine coapta scufundata in smantana
O ciorbita cu perisoare, nu poti sa lasi lingura din mana
O portie de papanasi sau o friptura la gratar
Cum sa nu, ati ghicit, sunt un Bucatar .


Cine nu e atent si se joaca cu focul a gresit
Poate sa strice tot ceea ce parintii lui au muncit
Sper ca nu veti avea nevoie de mine deloc
Ati ghicit, sunt Pompier si va apar de foc.

Patutul, dulapul, scaunelele, cuierul, usile si masuta pe rotile
Au fost o mana de crengi inainte sa ma cunoasca pe mine
Tot ce fac eu miroase a brad sau a scoarta de artar
Si de data asta ati ghicit, sunt un mester Tamplar.

Am grija ca totul sa fie bine, nimeni nu scapa nepedepsit
Daca cumva trece strada pe rosu pentru ca e prea grabit
Daca esti corect cand ma intalnesti nu ai de ce sa fii trist
Pentru ca eu te apar de cei rai, ati ghicit, sunt un Politist.

Ziua insorita a continuat fara certuri si fara galagie, doamna doctor nu a avut nici un pacient, postasul a adus cate o scrisoare fiecaruia, invitandu-i la o prajitura facuta de purcelusul bucatar. Nu s-a iscat nici un foc, asa ca pompierul a ajutat la pusul sucului in pahare, tamplarul a mesterit cate un scaunel pentru fiecare. Si in tot acest timp purcelul politist cu pata neagra pe ureche i-a urmarit cu atentie, nu care cumva vreunul din ei sa arunce vreun servetel pe jos, pentru ca ii astepta o amenda usturatoare. Iar cum servetelele erau luate de vant din cand in cand o parte din prajituri au ajuns la Manusa, Fular sau Pepene, care se lingeau pe bot dupa fiecare amenda rontaita. Iar cat timp mancau in mijlocul tuturor statea Pastaie, mandru de elevii lui de la scoala din gradina.

Inimioare de turta dulce

Morcoveata si-a invitat astazi toti prietenii in vizita. Era foarte bucuros la gandul ca se vor juca si ca vor petrece o intreaga dupa-amiaza facand tot ce isi doresc.
Invitatie au primit purcelusii, pisoii si puii de catel precum si rama Pastaie. Dar erau insotiti bineinteles de parinti, de purcelul Pepene si sotia lui, doamna Dovleac, de motanul Fular si domna pisica Manusa, de dulaul Urzica si doamna dulau Papadie.
De fapt era o petrecere in toata regula, si nu se intampla pur si simplu, ci datorita unui eveniment foarte important.
Se implineau cinci ani de cand mama si tatal iepurasului se intalnisera pentru prima data si Morcoveata s-a gandit sa le organizeze o petrecere surpriza.
Fiecare dintre familii urma sa pregateasca ceva de mancat si asta nu oricum, ci respectand tema petrecerii „Inimioare de turta dulce”. Si asta pentru ca, in secret, Morcoveata si doamna Strofa, barza, au pregatit cu o zi inainte turta dulce in forma de inimioare.
Familia Pepene si-a luat rolul in serios si a pregatit o placinta cu dovleac pe care a desenat cu feliute de mar o casuta si doi copacei.
Familia Fular a pregatit papanasi cu branza pe care i-a acoperit cu dulceata de zmeura.
Familia Urzica a pregatit un cos cu struguri si gutui.
Pastaie nu avea nici o idee, s-a invartit o zi intreaga prin gradina si degeaba. Nu stia ce sa faca si ii era foarte rusine sa recunoasca asta. Cum va arata el in momentul in care ii va strica surpriza lui Morcoveata, spunand intregii petreceri ca el nu are nici un cadou?
E clar, se va face de rusine si nimic nu il putea salva din situatia asta, ii venea sa planga, sa se bage sub pamant si sa nu mai iasa de acolo zile in sir.
Asa se perpelea Pastaie pana cand dadu cu nasul de un butoi. Butoiul se clatina iar de pe butoi se rostogoli un melc ce ii cazu direct in cap lui Pastaie.
- Au! Tipa Pastaie. Uite ce cucui mi-a iesit din cauza ta!
- Din cauza mea? Tu esti de vina ca te-ai izbit de patul meu. Mi-a luat o saptamana sa ma sui tocmai acolo sus, zise melcul trist. Si daca vrei sa le faci un cadou, scrie-le niste versuri, celor care se iubesc le plac intotdeauna versurile.
- Versuri! Versuri! Da, ce idee buna mi-a venit! Rase fericit Pastaie si pleca spre casa lui Morcoveata. Cel mai bun cadou pe care puteam sa-l fac! Ce destept sunt! se bucura Pastaie, iar in urma lui se auzi cum melcul bombanea incercand sa se suie din nou pe butoi.
Si iepurasului Morcoveata i s-a parut foarte buna ideea lui Pastaie si s-au apucat impreuna sa compuna cate o strofa pentru fiecare bucatica de turta dulce pregatita de domna Barza.
Seara a venit si toata lumea a s-a indreptat cantand „La Multi Ani” catre casuta iepurasilor. In fruntea tuturor era Morcoveata, foarte emotionat de sarbatoarea familei lui, dar mai ales de rolul sau de organizator.
Musafirii au fost invitati inauntru, au cantat, au dansat, au mancat placinta de dovleac si papanasi. Parintii si-au amintit cum era inainte sa se nasca puiutii lor, ce faceau oare cu tot timpul pe care il aveau atunci, in timp ce se uitau cu drag la copilasi jucandu-se.
Atentie, atentie, adunati-va langa mine
Urmeaza surpriza plina de iubire
Vom manca cu totii inimioare de turta dulce
Si vom citi cate un ravas, sa vedem ce ne aduce
Apalauzele au izbucnit si toata lumea s-a repezit la turta dulce pentru a simti gustul bun si proaspat dar mai ales pentru a asculta urarile scrise de Morcoveata si Pastaie.
Domnul Pepene si domna Dovleac
Se cunosc de mult timp, aproape de-un veac
Si imediat o familie minunata au intemeiat
Sase purcelusi grohaitori i-au inconjurat
Purceii s-au strans repede si in aplauzele tuturor doamna Strofa le-a facut o poza, fiecare dintre ei tinand o placinta sau un strugure in mana.
Domnul si Doamna Urzica
S-au cunoscut la un spectacol de muzica
Si-au admirat unul altuia blana pufoasa
Si acum patru catelusi au acasa.
Si au continuat incurajati de veselia celor din jur:
Domnul Fular si Doamna Manusa
S-au cunoscut cand au dat cu capul de-o usa
In timp ce alergau amandoi dupa un fluture
Si pe cucui si-au pus cate un plasture.
Seara s-a incheiat cu poezia dedicata sarbatorilor, parintilor lui Morcoveata:
Salata de morcovi are gust de minune
Pentru orice iepuras din aceasta lume,
Dar cand o mananci la masa in familie
Totul in jur cu iubire te invaluie.
A fost o seara pe care toate familiile din poiana de langa padure o vor tine minte, gustul de turta dulce in forma de inimioare le va reaminti in fiecare zi de iubirea si grija ce si-o poarta unul altuia.
Iar povestea petrecerii de turta dulce a ajuns departe, la inaltime, tocmai pe capacul unui butoi. Acolo unde un melc somnoros le explica prietenilor lui cum a ajutat intreaga poiana cu idea lui mareata.

Oglinjoara din poiana

Astazi nu e o zi oarecare, ci este sambata, 7 ianuarie. O zi pe care o asteptau cu totii de mult, de cateva saptamani. Ziua in care se va organiza o piesa de teatru la care aproape toata lumea a primit un rol in povestea „Alba ca Zapada”, si cu totii erau dornici sa isi invete rolurile si sa-si pregateasca costumul. Daca cineva ar fi intrebat-o pe barza, adica pe doamna Strofa, aceasta cu siguranta ar fi raspuns ca astepta ziua asta de cand s-a nascut. Ea avea rolulul imparatesei, si trebuia sa invete sa fie rea, sa faca vraji si sa para inspaimantatoare.
- Oglinda, oglinjoara,
cine e cea mai frumoasa din tara?
Cine are ciocul lung si coada scurta,
Picioarele lungi si nu are burta?
Morcoveata se uita mirat la doamna Strofa, vazand cum aceasta vorbea cu o baltoaca din mijlocul drumului si cum radea fericita sa vada ca oglinda ii arata chipul ei si nu al altcuiva, mai ales nu al Albei ca Zapada. Micul iepuras stia la fel de bine ca toti ceilalti vecini ca doamna barza vorbeste tot timpul singura, cu voce tare si mai ales in versuri. Chiar de aceea lui ii placea sa treaca pe langa cuibul berzei, ca sa traga cu urechea, sa vada ce mai nascoceste. Insa astazi venise cu o treaba importanta.
- Buna ziua, zise Morcoveata. Domna Barza, eu am primit rolul de pitic, voi fi Mutulica. Si de aceea am nevoie de un costum de pitic, mama mi-a zis ca sigur ma puteti ajuta, sa-mi dati o idee cum sa-l fac.
- Buna ziua, Morcoveata
Deci un pitic am in fata
Iti trebuie o barba sura
Si o haina pe masura.
Mutulica... A,da! Maneci lungi
Si in cap o scufie cu dungi.
Dar inainte de costum
Gusta marul asta bun
Este delicios pentru printese
Dar mai ales util pentru imparatese.
Si barza zambi cu tot ciocul si ii baga sub nas iepurasului un mar mare si frumos, jumatate verde si jumatate rosu.
- Va multumesc, spuse Morocoveta alb la fata de frica, si pleca repede spre casa. Era convins ca marul este otravit si de aceea nu mai ceru nici un costum de la imparateasa, adica de la barza. Nu stia daca domna Strofa vorbea serios sau daca doar interpreta rolul din poveste, insa i se facuse o frica groaznica.
- Stai linistit puiule, e doar o poveste, zisera pe rand si mama iepure si tatal lui Morcoveata. Cum sa-ti fie frica de doamna Strofa, care e asa de buna si de simpatica.
- Mai mult decat atat, continua tatal iepure. Nu stiu a cui a fost ideea asta si cine a impartit rolurile, insa mie nu-mi place deloc ce a iesi. Eu voi avea rol de cal. Calul printului mai exact, si toata povestea nu am altceva de facut decat sa pasc langa gardul castelului. Eu nu vreau sa pasc, vreau sa rontai morcovi.
- A, interveni si mama lui Morcoveata, si nu stii totul. Cine crezi ca are rolul de print? Ai ghicit, e porcul Pepene si tu va trebui sa-l duci in spate, cal fermecat ce esti.
Toate pareau cu susul in jos si Morcoveata nu mai intelegea nimic. Cum va iesi teatrul daca nu exista personajele adevarate, ca cele din carte? Tatal lui e un cal, printul e tatal purceilor, Alba ca Zapada e pisica Manusa, purcelusii sunt pitici ca si el. Cine sa mai inteleaga povestea asta?
Insa, exact cum il sfatuise mama lui, nu se mai gandi la imparateasa si la mar ci se apuca sa-si faca un costum. Si nu trecu mult si iepurasul arata exact ca piticul din poveste. Bluza tatalui sau atarna ca o rochita si avea manecile pana in pamant. Caciula cu dungi a mamicii ii statea pe ochi si ii acoperea complet urechile. Acum intelese ca in felul asta cu totii vor arata exact ca in carte, costumele erau salvarea lor.
Peste numai cateva ore in mica poiana dintre sat si padure se stransesera cu totii, atat actorii costumati cat si spectatorii, care mai de care curiosi sa vada piesa sau dornici sa vada ce fel de prajituri vor manca la sfarsit, daca sunt pregatite si bucatele de ciocolata sau nu.
La castel totul decurgea minunat
Insa barza pe loc s-a’nfuriat
Pe vanatorul Pastaie l-a trimis in padure
Dar pisica Manusa l-a rugat sa se-ndure
Si acesta i-a dat drumul si pisica a fugit
O noapte intreaga printre copaci a ratacit
Pana a gasit o camaruta micuta si tare frumoasa
Unde sase purcei si un iepuras isi facusera casa
Unul dintre ei era chiar Morcoveata
Care, cand sa-si zica rolul, a calcat pe o verdeata
A cazut si s-a rostogolit pana la gardul de piatra
Unde astepta printul Pepene si calutul iepure tata
Doamna Strofa a facut o potiune magica din cafea
Ce a transformat-o pe loc intr-o baba batrana si rea
Si a speriat toti spectatorii de la teatru
Si mai ales pe un catelus dintre cei patru.
A pregatit marul otravit pe jumatate
Si pisica Manusa a muscat si a cazut pe spate.
Toti purcelusii si Morcoveata au inceput a plange
Au fugit dupa baba rea cu bete, sa o alunge
Iar barza, baba rea, a cazut intr-o groapa adanca
Prefacandu-se lovita si ranita pe-o stanca.
Iar purcelul print Pastaie, calare pe-un iepure
A luat-o in brate pe printesa Manusa foarte repede
Si cu un pupic a inviat-o pe loc
In aplauzele multimii ce nu se miscase deloc
De langa scena teatrului din poiana de langa padure
Unde toata lumea a devenit azi un actor de renume.

Sapte ianuarie nu va mai fi o zi oarecare de acum incolo in poiana dintre sat si padure. Va fi tinuta minte ca prima zi din care cu totii vor spala merele de doua trei ori inainte sa le manance, de frica sa nu fie otravite de cineva invidios pe frumusetea lor. Si asta pentru ca oricine intreba baltoaca din mijlocul drumului „Oglinda Oglinjoara, cine e cel mai frumos din poiana?” aceasta ii lasa sa inteleaga ca fiecare dintre ei este cel mai frumos, nu doar Alba ca Zapada.